EMINESCU ȘI ARON PUMNUL
Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La moartea lui, în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”
Cine era Aron Pumnul?
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu.
Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.
Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu).
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura.
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic:
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal”
Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.
Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri
Toti dar absolut toti elevii copii au avut un Aron Pumnul sau un Domn'Trandafir sau chiar un Marius Chikos Rostogan,barbat sau femeie,sau unDomn'Vucea chiar daca noi am invatat sub comunisti stiu sigur ca atunci se facea carte si toti in scoala am avut cite un idol profesor sau cite o doamna profesoara tinara si frumoasa de care eram indragostiti ,erau vremuri grele politica asa cum era dar respectul pentru profesorii cu adevarat valorosi si omenosi era cu adevarat un cult chiar si pentru noi cei mai zurbagii sau normali,care nu ne omoram asa tare cu invatatul.Eheei alte timpuri !! Aveam o profa de istorie frumoasa cobza si inteligenta ,2 ani la Istorie nu am avut nici un 8 numai10 si 9 si ce poezii mai compuneam mama,mama !! Ne era si diriginta,si la o ora intreaba in clasa;-Cine vrea sa recite in intregime ''Luceafarul''de M.Eminescu,pentru serbarea de sfirsit de an ?Nici azi nu stiu cum am ajuns in picioare si am strigat;EUU!!de a amutit toata clasa. S-a uitat la mine in ochi si nu a zis decit;-Asa sa fie ! Ma rog vine serbarea ,caminul plin de oameni ca era si ruga cam asa la vreo1200de oameni cu copii si parintii .Eu de ma taiai cu cutitul nu curgea singe de emotie incep si recit si zii si zii incercam sa-l imit pe g.Calboreanu cum auzisem pe un disc,eu nu mai vedeam nimic decit ochii ei,care iinotau in lacrimi,termin nu mai aveam aer Sala,muta cam asa vreo 5-6 secunde si deodata se dezlantuie furtuna,eu inpietrisem ,din sala1200 de oameni zberau si tipau;Bravo si ura de zuruiau geamurile si bateau din palme sa le rupa,eu incepeam sa lesin cind un brat de barbat ma stinge la piept si ma saruta pe frunte (Era Directorul Casei de Copii unde eu eram orfan,Tiberiu Ogrin)ma ia pe sus si ma duce in fata la diriginta,draga mea profa,ea ma ia in brate si ma pupa pe fata si ma stringe la piept ,sala se zguduia de aplauze si eu nici azi nu stiu cine m-a imbracat in costum popular pentru dansurile de la sfirsitul serbarii.Anul viitor proful de Romina in clasa a VI-a in 17 sau 18 sep. imi zice;Mury,pentru ''Luceafarul'de asta vara trimestrul asta ai nota 10 la romina !Am crezut ca glumeste dar mi-a incheiat media pe loc,atunci in fata intregii clase.Cam asa erau profesorii atunci cu toate greutatile anilor1962. Frumoase timpuri,daca as fi avut parinti,azi v-ar fi scris un academician dar asa doar un simpu om.Poate e mai bine asa !
Citit cu placere!
lecturat cu incantare
Lecturat cu plăcere