Stăteam pe bancă și-mi savuram pachețelul cu mâncare. Am ales banca de unde puteam privi în voie la un copac bătrân, cu o ramură groasă, aproape orizontal înclinată peste alee. Îmi amintea de pomul meu de la țară, cu un leagăn legat de o ramură asemănătoare. Hii, ce mă mai dădeam pe el! Acolo, în legănarea lui, puteam să visez că am descoperit ceva ce mă făcea mai puternic și le arătam celor răi ce suflet bun sunt eu, că-i iert deși aș putea să mă răzbun!
Da, n-aveam nici o treabă câteva ore, până începea programul meu de gimnastică medicală și puteam să stau, să visez, sau să-mi fac lecții. Câhh... lecții! Nooo! Alea acasă, unde tatăl vitreg mă ținea oricum închis până venea mama de la școala ei.
Apar mai mulți copii de la școală, eram în părculețul de lângă liceul Șaguna. Unii fug către casă alții se mai zbenguiesc prin parc, priveam cu simpatie către ei.
Pe alee se apropie o fată, se uită la mine încruntată, se mișcă încoace și încolo nehotărâtă și se așează pe capătul celălalt al băncii mele. Mă retrag mai la marginea băncii și dau plăsuța mea pe jos. Mă aplec, o ridic și o agăț de o scândură de-a băncii. Fata pufnește în râs, așa mai pe ascuns, scoate un sendviș și începe să mănânce.
Cu coada ochiului mă urmărea, eu la fel. Drăguță, cu părul roșu tuns scurt, prins cu cordeluță albă, cu trăsături fine, cu o ținută cuminte, mânca frumos cu gura închisă, nu ca mine... Am lăsat sendviș-ul neterminat și am început să mă uit în jur, pierzându-mă în visare, ca de obicei. După un timp mi-am amintit de fată dar plecase.
Veneam lunea și joia la gimnastică medicală, direct de la scoală așa că data următoare am căutat același loc să-mi iau gustarea. După un timp a apărut iar roșcățica și a venit direct la bacă, ba mai era cu încă două fete. Ele sporovăiau și râdeau vesele, eu încercam să îmi văd de ale mele. S-au așezat pe bacă și celelalte, le-am făcut loc și mi-a căzut plăsuța pe jos.Au izbucnit într-o cascadă de râsete de parcă se așteptau la asta. Le-am privit zâmbind și eu. Atunci una din ele m-a întrebat:
- Ce faci aici?
- Aștept să se facă ora 5.
Au șușotit ceva între ele și m-au întrebat:
- Cum te cheamă?
- Viorel, da' pe voi?
- Pe ea o cheamă Erica, pe noi nu contează! Îți place de ea?
M-am uitat la ele, priviri curioase, ochi poznași, iar Erica, vădit deranjată, le făcea semne.
- Sunteți toate drăguțe și ea e la fel!
- Ei îi place de tine, spuse alta în timp ce se luptau între ele.
- Nu-i adevărat, minte, strigă Erica!
- Nu vă mai certați, eu sunt infirm și sigur nu v-ați uita voi la mine, am spus cu privirea în pământ.
S-a făcut deodată liniște, se uitau toate la mine serioase. S-au ridicat în picioare și vorbind în șoaptă s-au depărtat privind mereu înapoi. Am rămas puțin trist privind în jos la o piatră ce o tot întorceam cu piciorul.
Data următoare când am venit în parc, parcă nu-mi mai venea să mă așez pe baca mea. Eram chiar un pic necăjit dar era mai bine așa: oricum ar fi observat că-s infirm și atunci m-ar fi durut mai tare. Mă uitam îngândurat pe jos la piatra de data trecută, încercam s-o mișc cu piciorul așa, într-o doară când... în fața mea s-au oprit doi pantofiori negri cu ciorăpei albi. Am ridicat privirea era roșcățica! M-am făcut mai roșu ca părul ei! Ochii ei se uitau în jos și încerca să spună ceva.
I-am făcut loc să se așeze pe bancă și iar am dat plăsuța jos.
Ea a pufnit în râs, am simțit că i-a trecut stânjeneala și s-a așezat lângă mine. Mi-a spus că-i pare rău de glumele colegelor ei, să nu fiu supărat pe ea. Nu știu ce i-am răspuns, dar am trăncănit de una, de alta, până a venit ora mea de mers la gimnastică. M-am ridicat, ea mă urmărea atentă, să vadă probabil cum merg. I-am spus la revedere și apoi plecat. După câțiva pași a apărut lângă mine și m-a întrebat:
- Pot să te ajut?
Eram tare încurcat dar... mi-ar fi plăcut!
- Știi, când e drumul rău sau lunecuș chiar îmi prinde bine un ajutor dar acum... doar dacă ar trebui să mergem mai repede...
M-a luat hotărâtă de mână și am început să mergem. Mâna ei tremura ușor iar cu coada ochiului am văzut că era un pic colorată-n obraji. Iar mie mi se părea că are mâna micuță, caldă și plăcută, chiar tare plăcută!
M-a dus până la intrarea policlinicii, unde, la demisol, era sala de gimnastică și a plecat.
N-am intrat înăuntru, am stat puțin pe hol să mă gândesc la ce-a fost.
- Ei, a fost doar un gest frumos și-atâta! Dar în suflet știam, simțeam că emoția, senzațiile ce mă năpădeau arătau că e ceva mai mult...
Data următoare am ajuns la bancă și stăteam cu teama în suflet că n-o să mai vină. A venit, și-a scos sendvișul, l-am scos și eu pe-al meu și am început să mâncăm și să vorbim. Era simpatică, volubilă și se simțea sufletul sensibil deosebit. Am gustat fiecare din sendvișul celuilalt: era mai bun al ei dar ea, din politețe probabil, a spus că-i mai bun al meu.
Ne-am mai întâlnit așa, la un sendviș, de multe ori și era minunat! Puteam fi sinceri, puteam discuta ca între doi băieți prieteni lucruri pe care nu le mai discutasem cu nimeni!
Într-una din dăți, i-am povetit despre mine, familia mea, sanatoriile și dulcele cuib de la țară unde am trăit adevărata fericire a copilăriei mele. Mă privea altfel decât de obicei, cald, duios, de parcă-mi sorbea vorbele și m-am poticnit, emoționat când am observat acea privire.
- Te rog Erica nu mă mai privi așa, că mă zăpăcesc și nu mai pot vorbi!
A râs, și-a întors privirea și a început să-mi povestească și ea.
- Banca aceasta era a mea până să apari tu. Atunci le-am povestit prietenelor mele de ”invadator”. Pe ele însă le interesau doar cum arăți.
- Și tu ce le-ai spus?
- Păi că nu arăți rău... Și tu, acuma! Au venit cu mine să ”eliberăm” banca de... tine! Când te-au văzut, cu figura ta de tocilar cuminte și visător, au bănuit că-mi placi și s-au apucat să te tachineze, dar nu le-a ieșit. Tu ai fost serios și... asta e! Și mie îmi place copacul cu creanga îndoită așa peste alee, îmi imaginam că-s mai mică și că mă cațăr pe ea până sus, sus... unde intru deodată în altă lume mai frumoasă, mai bună!
Au urmat multe zile frumoase în care puteam să ne deschidem sufletele, gândurile, visele.
Câte am visat, am povestit și ne-am dorit pentru când vom fi mari! Eu vroiam să devin electronist, ea doctoriță, eu visam să am o familie maaare și o casă undeva în pădure, ea visa să ajungă în Germania, într-un oraș mare.
Dar, a venit vara, cu plecarea mea la țară, cu plecarea ei la bunici și, cu regrete, a ajuns și momentul despărțirii.
- Ne vom vedea la toamnă, să știi că te voi aștepta mereu pe această bancă, i-am spus privind-o cu drag.
Ea, în lacrimi, răsucea mâinile fâstâcită, parcă vroia să plece, parcă nu... Eram în picioare, față în față. Eu am întins amândouă mâinile, nu știu de ce, cred că vroiam s-o prind de umeri. Atunci ea s-a repezit în brațele mele, m-a sărutat apăsat , m-a strâns în brațe tare, mi-a dat drumul, s-a îndepărtat și mi-a spus:
- Habar n-ai ce mult țin la tine, ești un prost, trebuia de mult să mă săruți!
În timp ce vorbea, se îndepărta mergând cu fața spre mine, cu ochii în pământ, apoi a fugit, cu mâinile la ochi, plângând.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii și mă arde ceva în piept. Nu făcusem nimica rău, ce o doare, de ce plânge? ”Trebuia demult...”
- O! Dar mi-ar fi fost rușine! Dacă nu vroia, dacă o goneam prin gestul meu? Au fost dăți când îmi venea s-o iau în brațe, s-o mângâi, dar simțeam atâta rușine, naiba s-o ia de rușine...
- Oare cum ar fi fost întâlnirile noastre dacă eu... Chiar sunt un prost! Dar lasă că vine ea toamna și o să vezi! Oau, dar ce-o să văd, că tot mi-e... așa... nu știu cum!
A trecut vara, am reînceput gimnastica medicală și așteptările mele în parc, pe băncuța noastră. Eram plin de emoție, deja mi-o imaginam venind, socoteam ce să fac, ce să spun...
N-a venit, cred că mai întârzie la bunici.
- Dar dacă o fi bolnavă?
Speriat de acest gând m-am dus la poarta școlii, să încerc să dau de vreuna din prietenele ei. Oare cum arătau? Erau drăguțe... dar toate-s drăguțe! A doua săptămână m-am întâlnit cu cele două și le-am întrebat.
- Cum, nu știi? Erica e acum plecată definitiv în Germania, cu familia, nu se mai întoarce!
N-am mai auzit ce spuneau mai departe, m-am îndepărtat fără o vorbă, urmărit de cele două, și m-am așezat pe prima bancă.
- Ți-e rău Viorel? Ce-i cu tine?
Mânuțe delicate, calde, îmi atingeau fruntea amintindu-mi de atingerile ei.
Privirile mele erau înțepenite pe o imagine din sufletul meu, undeva departe, cele două fete și lumea erau parcă transparente. Mă simțeam pierdut în mine, în lume.
- N-am nimic... nu mai am nimic, doar că o iubeam... și a plecat!
Nu știu când s-au îndepărtat acele fete... N-am mai ajuns nici la gimnastică medicală, în mine era o durere ce mă apăsa în jos, era ca o sfârșeală, ca un întuneric...
Era chiar întuneric în jur, era seară! Nu știam când a trecut timpul.
Am plecat speriat acasă și am spus alor mei că am întârziat că mi-a fost rău, că și acu mi-e rău și mă doare în piept și nu știu de ce.... M-au doftorit, m-au dus la medic și am primit ceva pastile, pe care le aruncam pe ascuns.
Am mai fost de multe ori pe acea bancă dar fără speranțe. Era locul meu drag, unde mergeam și rememoram chipul ei, vocea, gândurile...
După niște ani copacul acela bătrân, cu creanga aproape orizontal întinsă peste alee a dispărut. A dispărut și banca, era una nouă care nu ”știa” povestea noastră... Acum simțeam că am pierdut, odată cu locul meu și ultima legătură cu ea. Îmi mai rămăsese doar imaginea din suflet și aceea parcă mai palidă, mai ștearsă...
-->
Răspunsuri