Este Arghezi un poet obscur?
(Câteva note despre„Florile de mucigai”
de ION IONESCU-BUCOVU
Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Șerban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care și-a pus sentimentele în poezie și a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare să-și ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Șerban Cioculescu) . Adică fără a fi ilogic și irațional, el nu compune poema cu gradație logică, ci cu stări de conștiință succesive, cu ruperea punților de legătură dintre versuri.
Tudor Arghezi s-a format în ambianța simbolismului francez. Simbolul la el înfățișază cauza relativei obscurități. Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului:
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă pe fereastră
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.
Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl.
Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Și în odaia goală din nou îmi fu urât.
Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.
O ste era pe ceruri. În cer era târziu.
O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaoșă” El se afirmă stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”, „faguri”, „candelă”, ”besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilecție în poezie.
„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, deținut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societății.
Între „Psalmi” și „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, cerul și pământul”(G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză susținută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existență de coșmar, trădând înăbușirea libertății sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului și mucenicia prin suferință”( Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantești. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate și umede ale zidurilor” (O.Crohmălniceanu).
Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.
Detenția obligă la un șir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea față de soarta condamnaților. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucureșteană, „rău famată”, și zidurile mucede ale Văcăreștilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzația de autentic local și viață frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoți, din „Pui de găi”, țiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falși din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de șobolani în beciul pușcăriei „Ion Ion”. Cina amară a deținuților din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedaților din „Dimineața”, chinul recluziunii din „Streche”, judecățile asupra condiției umane din „Serenadă”, „Morții”, Generații”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.
Convoiul hoților din „Cina”, predestinați morții, ne oferă o imagine terifiantă:
În frig și noroi
Trec hoții-n convoi câte doi
Cu lanțuri târâș la picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare.
„ O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/
Prin oțățitul întuneric tare/
O răstignire fără cruci și fără schele/
O golgotă ștearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în mișcare.
O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în ”Serenada”:
Fierăstraie și rindele
Rod în ciurciuvele
Pe la trei
Vin păduchii mititei
Pe la cinci
Ploșnițele cu opinci.
Șobolanul te miroase
Pe la șase
Gâlcile dacă ți-au copt
Doctorul vine la opt.
Dar nu râdeți, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă:
Bezna rece, zidul rece
Mai muriră paisprezece.
Chiar și înmormântările sunt private de „legea” lor:
Ies morții…
Sub bolta cu clopot a porții,
Sânt zece la număr
Și, umăr la umăr,
Se duc câte doi, în cosciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie:
Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără-n boltă cu bățul.
Mort pare și calu-nlemnit
Și omul ce mânuie hățul.
Tot ce ține de evenimentul morții este operația scriptologică a înregistrării:
În colț un condei
Înseamnă cadavrul și-al unei femei.
Bălaie, subțire, ea-și ține deschis
Pe lespede, trupul, defunct paradis
Pe când își arată gândul hâd
Paznicii vii care râd.
În mediul hoților plutește un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În narațiuni ca „Ucigă-l toaca” și „Pui de găi” urzesc și se destramă pseudodrame :
Tam, nisam în goană
Se ivio cucoană
Cucoană cu pălărie…
Arătare, stafie…
Avea pantofi și fuste veștejite
Și parc-ar fi avut și copite.
Venea din cimitir
Ca o momâie…
Ce să vezi? Putoarea cu brățară
Era muiere doar pe din-afară
Că pe sub poale
Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.
Grație aceluiași magnetism poetic pe care-l exercită și ei, țiganii, sunt reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului și al universului:
El a venit cu șirul lui de care
Și armăsari din zarea cea mare.
Călătoria migratoare a șetrarilor parcă plutește în norii legendei. Convoaiele lor străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă:
Cârduri, gloate, popoare
De piscuri s-au mișcat din spinări
Și-n picioare,
Ca niște uriași de piatră
Au ascultat câinii cum latră.
Lache, țiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformă „icre de aur în linguri și pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvătaie/ Care i-a luminat fața și pieptul.”
Pensionarii temniței au firi contradictorii, un aliaj ciudat care unește frumusețea și oroarea din ființa lor. Trupurile lor murdare au o perfecție suavă, parfumată și de o natură fabuloasă. Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,(G. Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă:
Cu vreo câteva tuleie
Mă, tu semeni a femeie
………………………
O fi fost mă-ta vioară
Trestie sau căprioară
Și-o fi prins în pântec plod
De strigoi și de voievod
Că din oamenii de rând
Nu te-ai zămislit nicicând.
Finalul:
Din atâta-mperechere și împreunare
Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.
Na! ține o țigare!
Tinca e proaspătă ca florile din coșul de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” și „sânul ca mura”.
„Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă și populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.
Arghezi își prezintă modelele cu gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el violențe lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori deșănțate. Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.
Bibliografie:
George Călinescu- Istoria literaturii române
Dumitru Micu-Opera lui tudor Arghezi
Șerban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu
-->
Răspunsuri