- Dumneata cum te numeşti? Stai locului, altfel o încasezi! De ce nu asculţi, mă, mai alerg mult după tine?
- Nu văd de ce… Cine sunteţi dumneavoastră?
- A… vrei să mă prezint? Bine, numai să nu regreţi! Sunt comisarul Cârcei, n-ai auzit de mine? Cu cei care te aduni nu faceţi schimb de informaţii? N-ai auzit, tu, de comisarul Cârcei?
- La şcoală nu discutăm despre poliţie, nu suntem infractori!
- Bine, bine, arată-mi cartea de identitate, hai, repede!
- N-o am la mine, doar carnetul de elev.
Lângă comisar au apărut doi jandarmi, înalţi si masivi, la care tânărul se uita timorat. Acum se temea, nu era o glumă, poliţia îl legitima. A scos carnetul de elev şi legitimaţia de intrare la bibliotecă şi le-a dat comisarului.
- Da, eşti Ovidiu Marcu. Să mergem la secţie, acolo putem discuta mai liniştiţi.
- Dar ce-am făcut, domnule comisar? De ce mă acuzaţi?
- Nu eşti acuzat de nimic, doar vrem să discutăm ca între bărbaţi şi nu putem sta în drum, să ne privească toate puştoaicele ca pe vedetele fotbalului local. Am dreptate? Ţie îţi convine, mie nu. Maşina este aici!
În camera de anchetă se afla doar o masă, două scaune şi dulapul. Pe un scaun stătea Ovidiu. Acum era îngrozit. Dulapul, ştia ce rol are, aflase de la bunicul său… Îi revenea în minte o povestea veche. „- Urcă-te pe dulap, auzi, să stai acolo până vin eu! şi anchetatorul ieşea din cameră. Intra un altul: - Ce cauţi, mă, pe dulap? Dă-te jos! De ce te-ai urcat pe dulap? Urma bătaia şi al doilea ieşea. Să nu te mai urci pe dulap! Intra primul: - Ce ţi-am spus eu, mă, să mă aştepţi pe dulap? Iarăşi bătaie. Urcă-te! şi ieşea din cameră. Intra al doilea: - Ce cauţi pe dulap? Dă-te jos şi bătaie, bătaie şi urcă-te, coboară-te şi bătaie…” O zi întreagă şi a doua zi la fel.
Din caruselul amintirilor obsedante l-a scos comisarul. Ovidiu, rămas parţial conectat, tremura.
- Nu mă urc pe dulap, nu mă urc! Să nu mă loviţi, n-am făcut nimic, sunt victima unei confuzii! Nu mă urc pe dulap!
- Încetează vorbăria asta cu dulapul! Taci odată, omule! Ce-ai cu dulapul?
- Nu mă urc pe dulap!...
Două palme l-au trezit şi, rămas împietrit, rememoră criza isterică prin care trecuse. Nu se ruşină, adolescentul putea să se teamă, el nu! Palmele au produs o ruptură, teama rămăsese pe ţărmul celălalt, el trecuse, lovit de comisar, dincoace, peste mangă, aici unde se afla acum, liniştit şi puternic. Se ştia nevinovat. I se făcuse silă de circul din ultimele minute şi dori să fie demn, aşa cum simţea că i se cuvine.
- Să nu mă loviţi, domnule comisar! De acum ne putem înţelege… Sper că nu doriţi să-mi cer un avocat!?
- Lasă prostiile, să trecem la treabă, n-am să-mi pierd toată ziua cu tine! Spune, o cunoşti, desigur, pe tipa asta!?
Pe masă aşeză o fotografie de unde Monica îi zâmbea conspirativ. Nu ştia când şi cine a făcut poza, dar era la fel de frumoasă. Se simţea puternic, mândru şi încântat de prezenţa acelei femei frumoase în viaţa lui. Chiar atunci ar fi dorit să-i fie în preajmă, s-i simtă nemaipomenita catifelare a pielii…
- N-ai de gând să răspunzi? De ce m-ai pedepsit, Doamne, de ce m-ai sortit să întâlnesc numai cretini, hoţi, şmecheri şi criminali? Ne apucă ziua de mâine! Răspunde!
- Îmi cer scuze, domnule comisar! Mi-am amintit de ea. O cunosc şi dumneavoastră ştiţi, deja, aceasta! De ce mă mai întrebaţi?
- Fă-mi zilele uşoare, acceptă să fiu eu anchetatorul, nu mă întreba tu pe mine! Deci o cunoşti. Şi dacă o cunoşti şi mă respecţi povesteşte-mi totul despre ea, tot ce ştii despre familie, prieteni, iubiţi. Să nu uiţi de legătura voastră! Totul!
- De o jumătate de an suntem prieteni şi facem dragoste!
- Naivule!
- Cum credeţi, domnule comisar, că o femeie măritată, cu şase ani mai în vârstă, bogată şi frumoasă s-ar uita la un adolescent plin de coşuri dacă nu s-ar fi îndrăgostit?!...
- Ori perversă, ori sentiment matern. Ştiai că nu poate face copii? Apropo, făceaţi sex protejat?
- Sunt întrebări intime. Nu mai răspund până nu aflu cauza interogării mele.
Comisarul se plimba în jurul mesei, fumând. Privea pe fereastră, Ovidu înţelese că nu era o cameră de anchetă, nu avea gratii şi se afla la etaj. Începutul toamnei aducea un aer obosit, liniştit, ieşit fără vlagă din canicula verii. Se vedeau ambele maluri ale râului tivite cu arbori ce începeau să se îngălbenească. Acoperişurile roşii ale cartierului rezidenţial păreau un pavaj japonez într-o grădină arsă.
- Mă, băiete, întoarce-te aici, unde-ţi umblă gândurile, doamna aceasta a avut un accident grav. Regret că trebuie să afli de la mine, astăzi dimineaţa a fost găsită fără viaţă… Sau ştiai?
Spusele comisarului au adus o uitare totală, niciodată nu-şi va aminti ce-a urmat după ce a înţeles nenorocirea, nu se gândea la nimic altfel ar fi ştiut la ce-i fugise mintea… Nicăieri! Câteva secunde n-a mai fost acolo, sau în altă parte. Nu a mai fost, nu avea nici un motiv întemeiat să mai fie…
Când, în sfârşit, a auzit vocea comisarului stătea drept, în picioare, rigid şi fixa peretele opus, acolo unde se afla dulapul. Şi-a amintit chinul bunicului şi s-a liniştit. Durerea însoţeşte viaţa omului, mai aspră, ca a lui sau a bunicului şi definitivă ca a Monei… Catifeaua… o pierdere definitivă pentru umanitate. Ce puteau şti ceilalţi oameni, cum puteau bănui ei golul rămas în Creaţie odată cu plecarea ei?
- Hai, răspunde, ştiai cum a murit? De unde? Nu cumva ai fost de faţă la acţiune?
- O iubesc, domnule comisar! Cum puteţi crede?...
- Trebuie să vorbeşti la trecut, nu se mai poate face nimic. Scuză-mă!
Comisarul vorbea la telefon şi răspunse afirmativ. Uşa s-a deschis, în cameră a intrat o infirmieră bătrână.
- Îţi va lua probe de sânge pentru grupă şi determinarea ADN-ului.
- Nu văd rostul, n-am ucis-o eu, accept doar cu hotărârea Tribunalului!
- Mă, deşteptule, avem ordinul Procuraturii, vrei să-l citeşti? Nu eşti acuzat, caracteristicile tale fiziologice ne trebuiesc pentru acurateţea anchetei, pentru a te exclude, cu probe, din cercul suspecţilor.
- Port cu mine „Jurnalul”… Găsiţi acolo ce vă trebuie, dar este mai bună decât o declaraţie. O copiaţi şi eu semnez fiecare pagină…
- Măi omule, nu suntem în cărţile poliţiste! E bună şi scrierea ta, dar vom cita doar pasaje, adolescenţii au nebunia descrierilor, a „sentimentalismului blegos”! Vom bea câte o cafea şi voi citi însemnările. Sper să fi fost inteligent!... dar cer prea mult pentru un îndrăgostit.
Apărură cafelele şi Ovidiu întrebă:
- Aici se poate fuma?
- Doar la fereastra deschisă, sper să nu sari, avem parcajul dedesubt şi este betonat!...
„Joi, 12 aprilie
Să mori de râs! Am scris o tâmpenie, nu e de râs, este nemaipomenit! Dacă râzi, eşti cea ce te temi cel mai mult să fii! De fapt am… văzut-o prima dată, „veni, vidi, vici”! Pe scurt, ieşea automobilul galben din curte, încet, dar puternic(!), de neoprit! Eu eram acolo şi m-a ignorat, putea să-mi calce bombeurile, a oprit, pe stradă treceau, surprinzător de multe maşini pentru acea oră, aştepta să poată intra în trafic. Eu n-am aşteptat, i-am bătut în geam şi am făcut semnul cunoscut: „lasă, doamnă, geamul!” Atunci am văzut-o, vreau să fiu crezut de toţi urmaşii mei, cei ce-şi vor aminti cu evlavie şi respect de mine, am văzut-o demnă, dreaptă şi atentă. Şi atât de frumoasă! Părul „pana corbului”, tenul „spuma laptelui”, ochii „albastrul cerului”, dar, mai curând, verzi. Doar buzele prea roşii nu ştiam cum au fost descrise în baladă. „- Ce vrei tinere?” Geamul fusese coborât până la jumătate. „- Coboară-l tot, nu te pot săruta aşa, nu-mi încape bila!” Speram să mă înjure şi să se ascundă în spatele geamului închis, să plece… Unei asemenea obrăznicii nimeni nu-i dă curs, nimeni în afara ei. Îi vedeam bine faţa amuzată cu sprincenele ridicate întrebător, asta m-a determinat să nu ezit. „- Numai să nu mă mozoleşti cu rujul!” A zâmbit, dar ezitase o secundă prea mult, nu se mai putea mişca, o prinsesem de sub bărbie şi… N-am fost violent sau disperat aşa cum se arată în filme. Nu! Doar o lipire delicată a buzelor şi… îmi vine rău când îmi amintesc, o cercetare discretă cu vârful limbii. După două secunde a oftat, s-a eliberat de mine. „- Derbedeule!” Se înroşise şi respira repede. Maşina a intrat în trafic şi a oprit la cinci metri de locul unde mă aflam, pe partea dreaptă. Grilajul porţii huruia închizându-se în timp ce-mi fixam centura de siguranţă. Eram sigur, n-avea scăpare, sărutul acesta este ucigătorul oricărei rezistenţe.
Nu s-a terminat… Afară ploua şi a oprit maşina într-o parcare. Nu mai era nevoie de ştergătoare şi picăturile de ploaie au desenat repede o tramă ce difuza imaginea. Condensul aburi geamurile în timp ce o sărutam iarăşi, în acelaşi fel demenţial.
- Cum te cheamă? Măcar atât să ştiu înainte… Să-mi spui Mona!
- Ovidiu!
Mai târziu mi-am amintit că nu avea lenjerie intimă, dar nu i-a lipsit protecţia repede şi îndemânatic aşezată unde trebuie. Aş spune că a repetat gesturile obişnuite, în spaţiul corespunzător şi locul cunoscut, dar nu-mi era gândul la astfel judecăţi. Bucuria câştigului depăşea orice altă impresie. Poate doar catifelarea nemaiîntâlnită a feselor şi fierbinţeala… Amănuntele timpului acela vor fi descrise într-o altă pagină, anexă, aceste rânduri ar putea fi citite şi de cei sub 15 ani.
Pe drumul de întoarcere s-a păstrat aceeaşi tăcere, doar la un moment dat a râs arătând dinţi albi, de carnivoră:
- Destinul, nici nu-ţi vine să crezi cum le potriveşte! Adică, mai întotdeauna, nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine te aşteaptă la cotitură!
Nici nu m-am trezit bine din încercarea de a fixa definitiv momentul în straturile superioare ale fericirii mele când am fost dat jos.
- Ştii unde mă găseşti! Vezi, să nu te laşi aşteptat ca o mireasă nedeflorată!
- Când?... Maşina demarase tot aşa de galbenă. Nu i-ar fi stricat câteva pete roşii, dar eu am văzut trasate doar dungi subţiri, vălurite, roz. Şi chiar am râs fericit.”
Comisarul răsfoi câteva pagini apoi se concentră asupra uneia dintre ele.
„Marţi 17 aprilie.
Abia astăzi a apărut la aceeaşi oră ca în ziua când o cunoscusem. Fordul galben cu dungi roz, vălurite, imaginare, produsul vibraţiilor mele nestăpânite, a ieşit din curte intempestiv, a oprit în acelaşi loc plecând imediat, în viteză. Abia am apucat să mă urc. Salutului meu i-a răspuns cu un zâmbet şi o privire rece, o combinaţie neprietenoasă, intimidantă. Tocmai voiam să spun ceva, se cădea să-mi recapăt iniţiativa pierdută, dar am tăcut îngrijorat. Rula pe „Centură” cu o viteză mult prea mare, mă temeam de un accident. A frânat brusc în parcarea de la „Million”, iar un BMV alb, 4x4, abia a evitat ciocnirea, trecând rapid pe lângă noi, cu geamăt de anvelope şi claxon afectat de fenomenul Doppler-Fizeau.
- Distanţa... dobitocule! i-am strigat.
Agasată şi nervoasă Mona privea spre mine groaznic… eram un şoricel gata de a fi înghiţit. Vipera şuieră:
- Nici bicicletă nu ai, dar o asemenea maşină! Mă întreb de ce te afli aici, de ce am acceptat să-ţi aşezi hoitul pe bancheta mea… Ce să mai spun de o cafea şi de cameră!? Ai tu bani să mă duci la Milion? Am fost odată gâscă proastă jumulită de un licean vârtos! De fapt nu ai nici un merit! Eu am fost slabă.
Din faţă venea cu mare viteză un auto cu luminile, fază mare, intermitente. Semnaliza ceva. Claxona sacadat. Şoferul părea un mafiot, ras în cap şi cu fălcile încleştate. Era aceeaşi maşină albă, scumpă. Timpul trecea în muţenie, eu nu ştiam ce să spun, iar ea nu voia să vorbească. Am hotărât să cobor, totul sărise în aer, părea inconstantă şi agresivă, mă intimida, nu aşa doream eu dragostea.
- Era soţul tău?
Uluitor de calmă s-a întors şi m-a sărutat în acelaşi fel parşiv învăţat de la mine, copiindu-mă în toate amănuntele. Erecţia a apărut imediat, dar nu a fost o surpriză, gândul la fierbinţeala feselor ei catifelate cotropise universul ştiut. Mâinile ei, pipăind constatau totul.
- Vino, am eu destui bani! Până la urmă va trebui să-ţi câştigi şi tu existenţa într-un fel… Nu-i suficient să fii, cum am spus? „Vârtos”. Haide, nu se mai întoarce, e prea mândru! Tipul acela a fost înlocuit de un licean… ştie el cum!
De fapt eram un atlet cunoscut în oraş, peste un metru nouăzeci… băteam suta şi mafiotul ar fi fost spulberat! În plus de toate şi vârtos! Asta dacă nu mă speriam de fluturi! Eram prea emotiv…
M-am răzbunat pentru privirea de reptilă ucigaşă… A trebuit să-şi ceară iertare:
Ajunge, sunt sleită!”
Altă însemnare din jurnal păru interesantă.
Urmează partea 2/2
-->
Răspunsuri