Trecând prin curtea spitalului din Mangalia, drumul cel mai scurt de acasă spre malul mării, am observat cu bucurie că au apărut rândunelele şi lăstunii. Era dovada că primăvara s-a instalat definitiv şi în Dobrogea. Trecuse de prima jumătate a lunii aprilie şi noi începusem să ieşim cu bărcile pe mare la pescuit, chiar dacă apa era încă foarte rece. Ne îngheţau degetele pe peşte când îl scoteam din cârlig. Apa nu avea mai mult de 9 – 10 grade.
Abia aşteptam să se întoarcă şi perechea mea de lăstuni ce-şi construieră culcuşul sub streaşina balconului. Cuibul rămăsese aproape intact, chiar dacă o pereche de vrăbii gureşe puseseră stăpânirea peste el, imediat cum adevăraţii proprietarii îşi luaseră zborul spre zonele temperate ale Asiei sau Africa de nord pentru a ierna, urmând ca anul următor străbătând mii de kilometri în zbor, ca să revină la cuibul de sub ştreaşina balconului meu. Cine putea şti dacă era aceeaşi pereche de lăstuni sau unii dintre pui ei.
În ciuda faptului că roiau pisicile în jurul blocului, perechea mea de lăstuni nu s-a speriat şi şi-au construit cu migală acel cuib chiar deasupra ferestrei. Parcă ştiau că aşa erau mai ocrotiţi. La început le-am fixat o bucată de tablă pe bătătorul de covoare, unde le puneam de mâncare diferite grăunţe, uneori chiar si bucăţi de pâine, cu speranţa că vor ciuguli cu plăcere. Cum ei se mulţumeau doar cu insectele prinse din zbor, iar meniul oferit de mine atrageau vrăbiile ce tot pândeau să le ocupe cuibul, am renunţat de a le mai da de mâncare şi la tablă.
Observam cu interes cum atât timp cât unul dintre lăstuni alerga după pământ pe care îl amesteca cu salivă, îl modela şi-l lipea de peretele cuibului celălalt păzea cuibul, apoi în timp ce perechea lipea de zor pământul adus în cioc, pleca şi el după alt materialul de construcţie, cuib ce era construit sub formă de cupă. La partea superioară au lăsat o gaură, chiar sub scândura streaşinii, pentru intrare. Construcţia a durat câteva zile până ce lăstunii mei şi-au terminat cuibul. Apoi au cărat iarbă, fulgi, de l-au căptuşit pe interior.
Când lăstunica a început ouatul sau în timpul cât stăteau pe sârmele de întins rufe şi făceau dragoste, ciripitul lor specific era o încântare. Să-l fi văzut pe lăstun cu câtă tandreţe îşi săruta partenera, cum îşi lipea ciocul de al ei şi cu ce asiduitate îi făcea curte dând din aripi şi ciripind continuu, zburătăcind când într-o parte, când în cealaltă de ea, care aşezată culcată pe sârmă îşi înfoia penele până ce el se aseza pentru câteva secunde pe spatele său. Le admiram şi-mi erau tare dragi, aceste păsărele aşa de micuţe şi plăpânde, cu penajul lor negru strălucitor şi ciocul mic.
Lăstunii mei făceau parte din rasa rândunelelor de oraş, numită şi lăstuni de casă pentru că obişnuiesc să trăiască mai ales în oraşe, constriundu-şi cuiburile sub streaşinile caselor din piatră sau din cărămidă[1].
Se deosebeşte de celelalte rase de rândunele sau lăstuni de apă (denumirea de lăstun este împrumutată din limba slovenă) aceştia având corpul alungit, aripile lungi dar mai înguste decât ale lăstunului de apă, coadă forfecată, capul ușor turtit și ciocul scurt, iar pe burtă penele sunt complet albe. Spatele, capul și partea superioară a aripilor sunt de un negru-vânăt cu nuanțe albăstrii, restul corpului este acoperit cu puf alb. Totuşi nu au coada prea tare forfecată ca la rândunele, iar picioarele le sunt acoperite de pene și puf.
Masculii nu se prea deosebesc prin exterior de femele. Indivizii tineri se aseamănă cu adulții, însă au spatele de un negru-gri, fără luciu, și burta cu nuanță de alb-cafeniu.
Masculul este de obicei monogam, dar cum se mai întâmplă şi în lumea păsărilor ca şi în cea a altor rase, inclusiv cea umană, mai zburătăceşte şi el din când în când şi pe la alte cuiburi în timpul când perechea sa cloceşte, că de, păsări sunt şi dragostea fugară nu are oprelişti nici la lăstuni, aşa cum se poate întâmpla ca şi o altă femelă să-şi depună un ou - două lângă cele ale unei alte perechi, în cazul că a avut loc vreun accident cu propriul său cuib, a fost distrus, sau desigur ocupat de vrăbii şi oricât s-au străduit să le dea afară pentru aşi recupera casa, nu au reuşit. Femela aflându-se tocmai în perioada ouatului nu are altă variantă decât să depună ouăle unde găseste un cuib nesupravegheat permanent, precum procedează şi cucul.
Când eram copil aveam la streaşina casei şi mai ales a grajdului animalelor, multe cuiburi de rândunele. Unele şi-l construiau chiar în interior sub grinzi, intrând pe geam sau pe uşa mereu deschisă. Când auzeam puii făcând gălăgie, mă urcam de pe iesle pe grinzile grajdului şi mă uitam la pui. Atunci părinţii foarte agitaţi şi speriaţi că le sunt odraslele în pericol se repezeau în zbor până în apropierea mea şi ciripeau disperate.
Niciodată nu i-am luat în mână. Mă minţeau bunica şi mama că dacă pun mâna pe ei părinţii lor îi vor părăsi, nu le va mai da de mâncare omizi sau gâze şi vor muri.
Puii neştiind cine a sosit în preajma cuibului, când simţeau prezenţa cuiva în aropiere, imediat ridicau capetele şi deschideau ciocurile înconjurate de o dungă galbenă căruia noi copii îi spuneam caş, care la maturizare dispărea. Oricum după o lună de zile puii îşi luau zborul, luându-şi viaţa pe cont propriu, perechea de părinţi având timp suficient pentru a mai da viaţă unei noi serii de 5-6 pui până plecau în septembrie spre locurile de iernare. Şi chiar dacă cei vârstnici reluau ciclul procreierii, prima serie de pui rămânea mereu în preajma părinţilor până toamna când porneau în stoluri spre zonele mai calde.
Acum aflându-mă pe faleza oraşului în drum spre barca mea aflată pe malul mării în zona spitalului municipal, la două sute de metri de staţiunea Saturn, priveam cu bucurie la aceste zboruri iuţi ale micuţelor şi plăpândelor păsărele, cum vânau insestele aflate în aer. Da, acum venirea lor anunţa că primăvara şi-a intrat în toate drepturile şi că nici vara nu-i prea departe.
Puteam acum când marea ne va permite, să navigăm pe întinderele sale maiestoase, cu valurile liniştite după o luptă surdă cu vântul ce putea ţinea şi câteva zile la rând.
Bărcile albe, însirate pe nisipul ud şi rece, stăteau netulburate de nimeni, în micuţul adăpost din spatele digului de protecţie, construit din stabilopozi din beton. Aşteptau să fie întoarse cu chila în jos, echipate cu scule şi să fie împinse pe apă, unde să li se monteze motoarele, gata de o nouă aventură pe mare, în căutarea guvidului sau al hanusului.
Deocamdată nu ne puteam îndeplini acest vis permanent al pescarului, marea fiind agitată. Doar cârdul de lebede înota elegant în apropierea malului, ştiind că există şansa ca atunci când se apropia cineva de apă, acea persoană să vină tocmai pentru a le da de mâncare. Cele mai curajoase ieşeau pe nisip şi fără de teamă ciuguleau frămiturile de pâine căzute pe jos, iar cele de pe apă, ce li se aruncau.
Stolul de lăstuni se învârtea cu viteză deasupra mării în zborul lor neliniştit. Se auzeau frânturi de ciripit. Ce-şi spuneau între ele numai păsările puteau şti. Aceste păsărele micuţe şi drăgălaşe, adevăraţii vestitori ai primăverilor, sunt cele care au lăsat în cultura universală zicale după cum se ştie încă din Grecia antică când Esop în fabula Tânărul şi rândunica în care un flăcau sărac văzând apariţia unei rândunici a crezut că a apărut primăvara, deci nu mai va avea nevoie de haina groasă, aşa că o vinde, însă a doua zi cade un ger naprasnic înghetând de frig atât el cât şi rândunica. De atunci a rămas şi proverbul: ”Cu o rândunică nu se face primăvară”, expresie care uneori în folclorul românesc devine: „Cu o floare nu se face primăvară”. Această expresia este preluată şi de Aristotel în „Etica nicomahică” spunând că „Așa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit”.
Mai târziu chiar marele dramaturg William Shakespeare amintește în tragedia Macbeth despre lăstunul de casă, atunci când conducătorul de oști Banquo descrie castelul, adresându-se către regele Duncan (act I, scena VI):
|
|
||||
- This guest of summer, (Versiune originală) |
|
|
|||
La întoarcerea acasă, m-am dus să inspectez vizual cuibul familiei mele de lăstuni de care uitasem. Se vedeau fire de iarbă scoase în afara cuibului, dovadă că nişte intruşi îl ocupaseră. Imediat am improvizat o scară din două scaune şi o bucată de scândură şi am scos paiele şi ce era adus în cuib de către vrăbii, eliberând cuibul pentru familia mea de lăstunaşi. Cine ştie, poate că au sosit şi ei sau o pereche dintre puii lor, odată cu stolurile ce zburătăceau deasupra blocurilor.
Mai aveam în zonă şi o pereche de gugustiuci (noi le mai spunem şi turturele după turuitul lor) ce se cuibăriseră într-un oţetar crescut lângă blocul de vis a vis, chiar sub fereastra prietenului meu, pescar şi el ca şi mine, numai că fiind cu patru ani mai vârstnic, el a abandonat pescuitul pe mare din barcă, mulţumindu-se cu cel de pe mal.
Zilnic avea grijă să pună pe pervatul ferestrei mâncare şi apă pentru guguştiuci, iar aceştia dis de dimineaţă îşi făceau prezenţa în dreptul ferestrei gângurind, aşteptându-şi porţia de hrană. Nu am ştiut niciodată unde îşi aveau de fapt cuibul ferit de mârşevia pisicelor.
Mâţele din zonă se urcau pe furiş în oţetar să-i prindă, dar în cei doi-trei ani de când ei gânguresc în pomul respectiv, sau în migdalii de alături, o singură dată am văzut fulgi de guguştiuc prin zonă. Poate a fost vreun pui care nu a ştiut să se ferească de viclenele feline.
În nucul de sub fereastra mea se aud tot mai des două coţofene făcând gălăgie, dar nu s-au stabilit în copac de frica mâţelor care le dădeau şi lor târcoale. Pisicile obişnuiesc să se urce prin nuc pe acoperişul balconului meu construit la parter, în afara blocului şi să mănânce ce le aruncă vecinii de la etajele superioare. Bănuiesc că de aceste resturi întrate în putrefacţie după ce mâţele se săturau, au fost atrase şi coţofenele, păsări considerate în general necrofage.
Intrând în casă, gândurile mi-au pornit în călătorie spre un alt lăstun drag mie, cunoscut în primăvara acestui an. Întâlnirea cu ea pe meleaguri moldave, pline de istorie şi de cultură străveche românească încă din cele mai îndepărtate vremuri, m-a răscolit şi m-au determinat să dau altă dimensiune restului de viaţă ce mi-a mai rămas.
Întotdeauna căutam din romanele mele să dau chip eroinelor aşa cum îmi doream eu să fie cea de care viaţa ar fi putut să mă lege cu străşnicie şi de ce nu, pentru veşnicie, dar niciodată nu m-am gândit că acest lucru ar putea fi posibil.
Primisem invitaţia de a participa la o întrunire literară într-un oraş îndepărtat de malul mării şi referitor la această oportunitate de a fi prezent la deosebitul eveniment, purtasem o discuţie amicală cu cineva din localitatea respectivă, ca să mă găzduiască pentru o zi, două, cât va dura întrunirea, lucru acceptat cu amabilitate. Numai că impactul întâlnirii de pe peronul gării a schimbat cursul normal al vieţii mele precum un acar macazul şinelor de cale ferată, curs ce intrase pe un ascendent de liniştire sufletească, după un nou şoc petrecut cu un an în urmă.
O prezenţă diafană, de o eleganţă sobră, într-un pardesiu negru croit parcă după formele sale corporale, un trup drept, zvelt, cu un mijlocel de fetişcană, o pălărie din fetru de culoare neagră, ce-i acopereau pletele ondulate, vopsite în culoarea mahonului, cu scânteieri strălucitoare al firelor ce se lăsau maiestuos peste umerii drepţi şi strânşi de o eşarfă gen şal, cu desene orientale multicolore unde predomina negrul şi griul, se prezentă la uşa vagonului meu în timp ce coboram cu greutate, micul geamantan folosit în voiajele scurte şi geanta plină cu cărţile necesare lansării a doua zi la evenimentul amintit, a ultimului meu roman „Parfum de orhidee”.
La vederea sa, picioarele mi s-au înmuiat, am rămas fără de glas, nu ştiam ce să mai spun, în timp ce doi ochi căprui mă sfredeleau cu interes. Inima-mi dădea năvală să-mi iasă din piept de atâta surprindere. De obicei persoanele de sex feminin de pe internet nu-şi postează la avatar fotografiile actualizate, ci pe unele care să le avantajeze cât mai mult, cu mai puţini ani ca vârstă, fără să-şi dea seama că aceste trucuri nu-l mint numai pe cel ce-o priveşte, cât mai mult pe ea însăşi. Cel care i-ar cădea în plasa micii sale şotii, obişnuindu-se cu acea imagine din fotografie, la vederea realităţii, dezamăgirea i-ar fi prea mare pentru a mai dori continuarea relaţiei ştiind că a fost minţit. Ce încredere să mai ai în acea persoană care îşi ascunde indentitatea pentru aşi crea un avantaj în detrimentul tău?
Mă aşteptam la ceva care să nu corespundă cu ce aveam în faţa mea. La o persoană durdulie, bondoacă sau cine ştie, poate chiar înaltă dar nu după gustul şi speranţele mele. De fapt era o întâlnire amicală fără de nicio intenţie sau conotaţie sentimentală din partea amândurora. Asta nu şi în subconştient, fiind amândoi singuri şi fără de nicio obligaţie.
- Sărut mâna doamnă. Eu sunt cel aşteptat?, încerc eu o introducere care să mă salveze de la uimirea ce mă cuprinsese la vederea sa.
- Nu sunteţi persoana care a venit pentru întrunirea de la...
- Ba da, eu sunt... cel venit de la malul mării.
- Atunci bine aţi venit în oraşul meu de reşedinţă. Să vă ajut la bagaj? mai spuse ea amabilă aplecându-se să ia geamantanul.
- Nu, nu, lăsa-ţi, mă descurc eu cu ele. Iau geanta pe umăr şi geamantanul în mână şi gata. Mă scuzaţi că nu am venit cu un buchet de flori, dar în atâtea ore de mers cu trenul nu ar fi ajuns prea vesele aici după o noapte întreagă de călătorie. Voi găsi eu o florărie deschisă să-mi repar impoliteţea.
- Staţi liniştit. Nu-i nicio problemă, îmi aprobă ea cu eleganţă scuza pe un ton cald şi împăciuitor în glas. Haideţi să mergem la tramvai.
Ieşind din gară, o construcţie cu o arhitectură deosebită şi cu o vechime considerabilă după cum am aflat mai târziu şi aşa cum am relatat, încărcat cu cele două bagaje, în câteva minute eram pasagerii unui tramvai în care mă mai urcasem o singură dată, la puţini ani după nemilosul cutremur din 1977, care a curmat multe vieţi nevinovate. Nu puteam să-mi dau seama după atâţia ani dacă era acelaşi tip vechi de tramvai sau unul modernizat.
Primirea în casa sa, un apartament cu două camere dintr-un cartier cu blocuri înalte şi alei străjuite de copaci bătrâni şi rămuroşi, mai puţin de grădiniţe cu flori, a fost una de rafinament, bun gust şi eleganţă.
Nu am văzut flori prin grădiniţele de bloc pentru că de fapt era începutul primei luni a primăverii, luna ghioceilor şi al narciselor, care încă nu-şi făcuseră apariţia, sau din cauza emoţiilor ce mă copleşiseră nu le-am observat.
Faţă de răcoarea primăvăratică de afară şi ceaţa ce m-a urmărit în ultima parte a drumului, apartamentul era călduros şi elegant mobilat, însă un aspect ce nu puteai să nu-l observe odată pătruns în el, era mâna harnică şi grijulie ca totul să fie perfect de curat şi la locul său. Da, în el locuia o doamnă în adevăratul sens al cuvântului şi această calitate nu i-o dădeau doar cele două licenţe universitare luate, ci modul său de a fi şi pretenţiile standardului de viaţă propus să-l urmeze.
Încă mă simţeam stingherit, chiar dacă oboseala celor douăzeci de ore fără de odihnă, provocate de grija drumului şi mai ales de întâlnirea cu necunoscutul şi neprevăzutul, mi-a răpit somnul şi din noaptea premergătoare urcării în tren.
Micul dejun a fost unul regal, de un rafinament aparte, lucruri la care nu aveam cum să mă gândesc înainte de a pleca la drum. Au urmat apoi câteva ore bune de somn pentru refacerea organismului şi o dupăamiază de recunoaşterea oraşului cu ce are el mai interesant. Ne-am retras devreme acasă, ştiind că a doua zi la ora opt are loc evenimentul pentru care am făcut cu trenul douăsprezece ore şi cei peste cinci sute treizeci de kilometri.
A doua zi a fost una de bun augur pentru mine, aş putea spune chiar una de succes în domeniul scrisului, romanul bucurându-se de prezentarea unui ilustru critic de artă, profesor universitar doctor din oraşul respectiv şi a unei binecunoscute colege de breaslă din zona moldavă, care tocmai în acea zi primea medalia Meritul cultural pentru activitatea depusă şi pentru cărţile scrise.
Două suflete aflate în suferinţă şi singurătate, sau întâlnit pe cărări de parc cu rezonanţe poetice şi de istorie a culturii româneşti şi nu le-a trebuit mult să se placă şi să se apropie unul de celălalt. Vibraţiile şi magnetismul energetic al celor două suflete se aflau la o intensitate maximă şi nimic nu le-au mai putut opri de a se intersecta, de a se uni şi a forma un cuplu ce se vrea nins de negura vremurilor viitoare, într-o linişte sufleteasca deplină când se află împreună şi de un zbucium continuu atunci când fără să vor sunt departe unul de celălalt, dar mereu aproape prin legăturile ne destructibile ale sentimentelor create.
Cum primăvara fiecare om aşteaptă să sosească stolul de rândunele şi de lăstuni să confirme că iarna de acum este departe, un episod deja consumat, aşa şi eu aşteptam că apară un Lăstunaş care să-mi readucă o nouă primăvară sufletească, chiar dacă primăverile din părul meu cărunt, sau înmulţit nespus de mult şi iată că lăstunul a sosit atunci când nicio speranţa nu mai exista a fi posibilă sosirea lui. Aşa că s-a adeverit proverbul românesc precum că: Speranţa moare ultima.
Mangalia – 07.10.2014
-->
Răspunsuri