Duminica-i Duminică.
Moş Ilie se trezeşte devreme, ca de obicei, că-i sau că nu-i sărbătoare. Vinul cinstit până târziu în noapte cu Neluţu nu-l împiedică să-şi rânduiască treburile printre orătâniile din ogradă. Şi Neluţu e treaz, numai că, fiind mai firav şi neantrenat, rămâne în fân prizonier unei dureri de cap de toată frumuseţea, chiar dacă vinul e făcut de mâna Moşului. O ureche îi vâjâie şi tot ce vede străluceşte. Până la urmă coboară din poiată şi intră în mica bucătărie de vară pe care bătrânul o lipise de casă în prelungirea streşinei. Nina şi soacra ei pregătesc de-ale gurii.
- Ce mă fac, nevastă, se plânge el, cum să mă urc la volan?
Nina îşi pune mâinile în şolduri şi-l priveşte dintr-o parte:
- Păi, să nu mă iau de gât cu taică-tu? Te-a îndopat ca pe-o gâscă franţuzească, anume ca să nu putem pleca.
- Ce zici, noră? face pe surdul moş Ilie din cadrul uşii.
- Nimic, tată socrule, Nelu nu poate să conducă şi...
- Ei, mai staţi şi voi până mâine.
- La ce, ca să mai chefuiţi o tură?
- Bine, bine! Da-ţi-i să mănânce şi până la prânz e ca nou. Da’, musafira noastră?
- Mona? Încă doarme, i-a priit baia rece de peste noapte sau se jenează de situaţia ei.
- Spune-i să vină la poartă, că o chem eu, să vadă şi ea lumea care urcă la biserică.
Moşul iese şi se plantează pe marginea drumului, unde începe a-şi meşterii afumătoarele de plămâni. Temătoare, apare şi Mona:
- M-ai chemat, moş Ilie?
- Ia, stai lângă mine, sau mai colea, dacă te supără fumul de mahorcă.
- Nu mă supără, moş Ilie, minte femeia.
- Las’ că ştiu eu, pute până la biserică. Şi nu-mi mai spune moş, că-s mai verde ca mulţi.
- Nu-mi vine altfel.
- Zi şi tu... nea Ilie,
Din când în când, pe uliţă trece câte un grup de săteni:
- Nu vii cu noi, Ilie?
- Nu vin, că m-a spovedit popa ieri şi azi am musafiri.
Un bărbat „sănătos” se rupe dinntre ei şi dă să se apropie. Moşul îl ia din pripă:
- Da’, tu, măi Costeo, de când eşti aşa bisericos? Ai de gând să te însori cumva ori te-ai răsturnat cu tirul pe undeva?
- Aproape... şi-am tras o spaimăăă... Da’, cine-i domniţa de lângă matale.
- Ei, face Ilie şi, chipurile secretos, duce mâinile trompetă la gură:
- E fată de măritat. Te prinzi?
Şi Costea şi Monica vor să se ascundă şi n-au unde. Costea, om hârşit pe autostrăzile româneşti, îşi revine repede:
- Multe aş vrea eu. Săru’ mâna, domniţă! Moş Ilie vorbeşte multe.
- Bună ziua, domnule! răspunde domniţa zâmbind dulce. Încerc să mă obişnuiesc şi eu cu gazdele.
Schimbul de vorbe este rupt de o copilă ce se iveşte în drum câteva case mai la vale. Se roteşte şi se frământă în faţa porţi, apoi, zărindu-i pe cei trei, porneşte în fugă spre ei.
- Ce-i Maria, necazuri cu cele mici?
Bătrânul se gândea la cele trei surori ale fetei, născute la distanţă de trei-patru ani, Dumitru, tatăl lor, sperând într-una că se va alege cu un fecior care să-i ducă neamul peste timp. Până acum n-a avut noroc.
- Nu, fetele-s pe la biserică. Mama, moş Ilie, mama, lângă coşar, a căzut şi se vaită. Am vrut s-o duc în casă şi nu m-a lăsat.
- Taică-tu ce face?
- E de tură, abia pe seară vine.
- Costea, iaca ai o treabă. Du-te!
- Merg şi eu, se oferă Monica. N-am apucat să spun, dar eu sunt asistentă...
- Iaca ai spus acuma. Mergeţi!
Alertate de zarvă, femeile din casă ies în poartă.
- Care-i treaba, Ilie? întreabă gazda mamă soacră.
- Iaca, Lenuţa din vale are dureri. Mai zilele trecute, Dumitru zicea că are o tumoare, care trebuie operată.
- Da, daaa! Am văzut-o şi eu. Chiar că-i creşte tumoarea din burtă. Cred că are şi ochi.
- Femeie, nu vorbi cu păcat.
Maria intră prima în curte şi rămâne stană. Maică-sa e tot unde a lăsat-o. O baltă de sânge se vede de sub fusta ce-i acoperă genunchii. Ceva roşu se mişcă între picioarele ei.
„Sfioasa” Mona pricepe din prima:
- Maria, adu repede ştergare curate!
Apoi către Costea:
- Nu sta ca prostu’, fă cumva şi cheamă o salvare.
Complimentul necunoscutei îl dezmeticeşte, mai ales că nu-i place, dar trece peste asta. Se scotoceşte în buzunare şi scoate un mobil.
În jumătate de oră salvarea e în poartă, o culege pe Maria aflată cu pruncul în braţe şi pleacă în urletul câinilor supăraţi de sirena maşinii.
Pe bancheta din spatele şoferului, Maria e încercată de tot felul de porniri crunte. Se uită la ghemotocul din braţe şi-apoi către tavan, răsuflă adânc şi-i pune palma pe faţă. Tresare în câteva clipe şi işi retrage mâna speriată. Priveşte iarăşi pruncul, apoi tavanul şi iarăşi mâna...
Chinul ia sfârşit numai când se pomeneşte luată la întrebări de doctor:
- Ce nume punem copilului?
- Dumitru, cum altfel?
- Şi tatăl, câţi ani are?
- 43.
- Şi tu?
- 17.
- Cine zici că-i tatăl?
- Tatăl e tata, că-i om serios..
Medicul cască ochii cât ochelarii lui de pe nas.
- Câţi ani zici că ai?
- 17.
- Şi zici că taică-tu e tatăl?.
- Păi, cum altfel?
Medicul aruncă pixul şi se răsteşte:
- Copilă, eşti întreagă la minte?
- Eu sunt întreagă, dar se pare că matale ai probleme.
- Unde-i maică-ta?
- Acasă. E lăhuză.
Urmaşul lui Hipocrate începe să priceapă. Pune mâna pe telefon şi incepe să strige în receptor.
- Unde sunt dobitocii de la salvare, care au adus pruncul? Să plece imediat după mamă, ştiu ei unde. Să ia şi copila, să o ducă înapoi.
După plecarea mamei, Maria rămâne pe prispă şi se pune pe plâns. Aşa o găseşte Dumitru când se întoarce de la muncă. Ştie despre toate de la vecini, care l-au tot felicitat de la gară până acasă.
Dă să se apropie de Maria. Fata zvâcneşte şi pune mâna pe un leţ aflat la îndemână şi-mi începe a ciomăgi tatăl. Dumitru nu încearcă să se apere, ba, îl apucă râsul. Şi râde şi incasează până ce reuşeşte să se ascundă în pivniţă şi să închidă uşa în urmă lui, rămânând acolo peste noapte.
După o săptămână se întoarce mama cu aceiaşi salvare. Maria îşi ia frăţiorul în braţe şi-l priveşte îndelung şi cu ochii umezi. Ştie că de aici înainte îl va iubi şi îngriji ca pe ochii din cap.
-->
Răspunsuri
frumos scrisa, imi place avalansa de idei si imi pare foarte cinematografica... cred ca ar fi potrivit un scurt metraj...mi-a placut.
M-aţi ghicit. Altceva nu pot spune, aş fi subiectiv.