Întâlniri estivale (povestire) – text-pilot
De câteva săptămâni ne tot bântuia un dor sălbatic de vacanță, de hoinărit pierduți prin lume. Fiecare por visa țărmuri sălbatice, înspumate, pândind răsăritul. Ne-am urcat în masina închiriată de Andrei, fără un plan. Doar cu dor de hoinărit pe drumuri înguste, străjuite de întinderi de măslini și troite de care atârnă buchetele de flori. Știam un loc pe insula, în care să-ți dorești să trăiești etern. Sau unde să mori. Și de când am sosit aici, ne tot gândeam la Agios Kostas.
Când am ajuns, soarele era deja sus. Strădute mici, flori, arome, culori, animație! Sătucul ne-a primit cu adieri răcoroase de brazi și chiparoși. Zidurile din piatră văruite proaspăt, își poartă mândre tufe de fucsia și mușcate despletite. Parfumul lor se împletea cu răcoarea mării.
Iar cu marea, eu am o relație specială. O iubesc și o caut ades. Ea îmi știe, îmi simte pasiunea. Mă primește și mă îmbrățișează. Uneori mă înspăimântă. Cel mai ades insă, mă dezmiardă. Eu îi povestesc în gând, de una, de alta... ea îmi răspunde cu șoapte, cu freamăt, cu foșnete, cu vuiete.
Istoviți și înfometați după lupta cu valurile ne oprim la taverna lui Kostas. O caut cu privirea pe Maria, femeia tristă și misterioasă întâlnită aici anul trecut. Atunci ne șoptise că și ea-i din România. O găsim stand pe scările tavernei, așa cum o descoperisem prima dată, cu chipul împietrit și cu ochii lipsiți de lumină . Dau un bănuț pentru gândurile ei. Nu sunt de vânzare! O întrebasem de unde e. Din Banat. Nu era vorbăreață, era tristă... sau resemnată. Ori și pe ea o bântuia vreun dor. Strânge de pe masă în tăcere. Ce vânt a purtat-o atât de departe de Banatul ei? Eheeei, poveste lungă! De-asta este tristă? E complicat. Nu-și dorește decât să se întoarcă în orașul copilăriei, să-și cumpere o grădina și o casă, așa, doar să stea peste zi... o căbănuță de grădină chiar dacă nu e foarte dichisită dar să aibe unde să meargă... să aibe flori, grădină de legume, eventual un câine și o pisica. Si iarbă. Si câțiva copaci.
La plecare, ne întinde un buchet de busuioc pe care il culege din curtea tavernei. Îi simțeam tristețea, aș fi vrut s-o-mbratisez dar deja dispăruse. O s-o găsesc și mâine, îmi zic ingropandu-mi fața în buchetul de busuioc.
Nu am trecut a două zi, nici a treia... abia după câteva zile pașii ne-au purtat către sătucul dintre munți. Arunc din mers tricoul și pantalonul scurt, cu nerăbdarea de-a întâlni valurile, răcoarea, blândețea și asprimea apei. Andrei mă urmează, amuzat de nerăbdarea mea. Îmi spune că îl roade gelozia. Cum mă dărui mării... Îi arunc cu dosul palmei o pală de apă, râzând. Ne abandonăm mai apoi, pe plajă, între stânci. Nici un apus nu seamana cu celalalt aici! Nu ai cum sa nu iubesti locul asta! Îmi vine în minte Maria, misterioasa mea prietenă, româncă. Mă intriga ceva in legatura cu ea, nu stiu ce dar e ceva care nu-mi dă pace.
Urcăm treptele tavernei cu pași greoi, obosiți și toropiți de căldură. Cercetez cu privirea împrejur. Terasa este înconjurată de flori și brațe de iederă se urcă pe grilaje de lemn,de jur-împrejur. Măsuțele cuminți, dichisite cu fete de masă cu pătrățele albastre, adăpostesc ghemuri de blăniță de toate culorile ce se impleticesc printre picioarele noastre. Miroase a tzatzichi, sărmăluțe, fructe de mare, vin. Pe Maria n-am văzut-o. Întreb pe băiatul care ne aduce mâncarea. Ridică din umeri, nu știe despre cine vorbesc. N-aș vrea să plec fără să o salut. Până la anul e vreme lungă. Intru în bucătăria tavernei. Știe cineva unde o pot găsi pe Maria? Mă privesc toți cu priviri lungi și intrigate. Nu, nimeni nu-și amintește o astfel de persoană. Un bărbat înalt, masiv, cu spancenele și mustață stufoase, din spatele cărora scapără niște ochi negrii, pătrunzători, mă ia de cot cu o mișcare ușoară dar hotărâtă și mă conduce afară. Da, și-o amintește pe Maria, dar sunt câțiva ani de când femeia a dispărut. Pe-aici, se vorbea că, ar fi omorat-o iubitul ei, un grec pătimas si gelos. Voia sa-l părăsească si să plece in tara ei, de care ii era un dor devastator!
Imposibil, am vorbit eu cu ea, chiar cu două zile în urmă!
Imposibil, zice!
Imposibil, spun și eu! Uite, a rupt un buchet de busuioc, de aici din fața tavernei!...
Rămân consternată când mă întorc spre tufele de busuioc! În locul lor, văd și eu, vede și el... sunt doar tufe de trandafiri!...
-->
Răspunsuri
Interesant...
Wow... fantastică imaginație, stimată Doamnă, Mihaela Dănilă !
FELICITĂRI... le meritați cu prisosință !
Multumesc mult!
11 paragrafe, 54 linii
Multumesc, o sa ma straduiesc mai mult.