MIHAI GHEORGHIU şi “ANAMNEZA EULUI MEU”
Moto:
“Şi adesea…când prezentul
Este crunt şi nefiresc,
Îmi găsesc în timp refugiul;
Amintiri ce rătăcesc”
Din”Sufelet însângerat”- M. Gheorghiu
L-am descoperit pe Mihai Gheorghiu, americanul de origine română cititnd ziaul lui “Lumea Românească” El a spus undeva că “Durerea şi nefericirea şlefuiesc sufletul şi caracterul, formând personalitatea” Şi a avut dreptate. Copilăria, tinereţea, viaţa lui au fost marcate obsesiv de nefericire şi tristeţe. După fiecare cădere, s-a ridicat şi a mers mai departe. Dar cea mai mare nefericire a lui a fost că s-a născut într-o ţară unde comunismul căpătase note absurde. Nemaiputând suporta, după sute de cereri de emigrare, i se aprobă plecarea în SUA în noiembrie 1985. Trecând prin focul exilului, el a simţit gustul amar al străinătăţii. “Aici , departe de ţară şi de voi toţi cei ai mei, departe de mormântul tatei, trăiesc fizic, dar mor spiritual.”- avea să le spună el prietenilor din ţară..
Poet, prozator, eseist, dar mai ales ziarist cu un condei ascuţit, a scos la lumină toate tarele unui regim în degringoladă, cel de până în 1989, dar şi de după, prin venirea la putere a licheleleor ceauşiste care au supus ţara unui dezmăţ cumplit, sărăcind-o. “Asistăm la o aşa-zisă inversiune valorică. Procesul în sine nu mai reprezintă demult o noutate, o găselniţă a prezentului imediat(…) Inconştienţa şi snobismul unor impostori, derulate perpetuu pe fondul propice ale ale noului sistem, umanist anacronic, acordă în forţă şi cu o inconştienţă iresponsabilă valenţe absolute nemeritate unui modernism rău înţeles…”
Cartea lui, trecută cu vederea de o parte a presei, are ca moto o frază din Voltaire: “Prima datorie a omului e să fie drept.”
Construită din şase capitole: Refugiul amintirilor, Antiteza extremelor, Punct şi contrapunct, Incursiuni, În spatele uşilor închise şi Aşa se scrie istoria, este o carte de articole, eseuri şi reportaje personale publicate de-a lungul timpului în presă. Cartea se începe cu o schiţă biografică în care autorul se destăinuie, purtat pe valul amintirilor, despre familie, copilărie, şi mai ales despre tatăl său, grav bolnav. “Înapoi în timp, mă reîntorc spre mine”, avea să se destăinuie el într-o schiţă realizată din volumul autobiographic “O viaţă”, în curs de apariţie. Amintiri… amintiri…Una spina e una roza…copilăria, anii de şcoală, primele lecture etc, fac deliciul unei lecture captivante.
În “Antiteza extremelor”, autorul ne prezintă oameni şi oameni din anacronicul timp al comunismului. El vede în acestă orânduire un antagonism al extremelor, lupta dintre bine şi rău şi fuga spre extreme “foame, frig şi lipsuri” Un capitol interesant este şi “Om bogat, om sărac” în care retrocedarea proprietăţilor furate de către comunişti a stat sub semnul abuzurilor pe fondul corupţiei generalizate de cei de la putere.
În capitolul “Punct şi contrapunct”, românii s-au simţit străini în propria ţară, democraţia noastră a devenit atât de originală încât a depăşit demult limita bunului simţ, lovind în interesul naţional. Autorul ne vorbeşte despre integritatea noastră naţională şi teritorială.
Le Dieu est mort! Nu, Dumnezeu nu a murit, Dumnezeu e viu, exclamă autorul. Nu este ocolit nici conflictul interetenic din Harghita şi Covasna. Ceardaşul îl joacă şi cei de stânga şi cei de dreapta, după cum le vine. Apoi şi democraţia este între realitate şi utopie. Peste tot se vede prea multă nedreptate. La o vizită în România autorul a văzut o criză acută a societăţii umane.
Nu scapă din vedere nici problema teroriştilor de la aşa zisa revoluţie. La revenirea în România, după o lungă absenţă, este şocat de starea drumurilor, de ruinele şi mormanele de moloz, rămase după revoluţie, vechiul şi noul se pot vedea la tot pasul. Venit ca reporter al ziarului “Cuvântul Românesc” în 1997, a fost şocat de degringolada omniprezentă la toate nivelele politice şi sociale româneşti.
În capitolul “De vorbă cu domnul senator Ticu Dumintrescu” ziaristul Mihai Gheorghiu este interesat de partidul Naţional –Ţărănesc, de noua activitate a lui Ticu Dumitrescu, de părerile lui asupra viitorului României.
În 1997 a venit în România ca reporter al ziarului “Cuvântul Românesc” şi a vizitat orfelinate cu copii orfani, abandonaţi, loviţi de soartă. A purtat o serie de dialoguri cu cei care răspund de aceste instituţii, interesându-se de soarta lor.
Un alt capitol ne părezintă aspecte din România anului 2001, începând cu aeroportul Otopeni şi Bucureştiul de după 1989. Impresia lui a fost şocantă: “ Gunoiul este prezent pretutindeni, atât pe trotuare cât şi pe carosabil, iar pe alocuri (este drept mai rer ca înaintee) se mai găsesc încă maldăre de gunoi stivuit probabil în aşteptarea colectării” În schimb pe marginea Bucureştiului apar vilele somtuoase ale noilor îmbogăţiţi de după revoluţie. Nu îi sunt străine nici problemele curente ale bucureştenilor, copiii străzii, câinii vagabonzi, circulaţia prin oraş, problemele învăţământului, spitalele, problema drogurilor etc.
Vizitând oraşul Sulina vede în el un oraş care moare. În interviul cu primarul şi viceprimarul Sulinei se interesează de Fabrica de conserve de peşte, de canalizarea oraşului şi de alte aspecte care stau în planul primăriei pentru viitor.
Nu îi sunt străine nici problemele internaţionale. În interviul cu preşedintele Constantinescu se discută perspective aderării României la U.E., problemele de corupţie, privatizările frauduloase, firmele căpuşă, devalizarea unor bănci, integrarea europeană, prostituţia, alegerile parlamentare etc. În capitolul „În spatele uşilor închise” Mihai Gheorghiu ne vorbeşte despre Transilvania, pământ românesc, văzând România la răscrucea vânturilor sau în colţul ringului, dar ce este mai improtant pentru toţi: Dreptul la ADEVĂR.
În ultimul capitol” Aşa se scrie istoria” autorul priveşte România în perspectivă la intrarea în NATO, dar şi criza din Orientul Mijlociu.
Desigur cartea de faţă nu mai este actuală astăzi. Dar rămâne un document istoric trecut prin prisma unui român –american, scrisă cu suflet şi dragoste faţă de ţara lui. Rămâne un punct de plecare spre noi provocări în acestă lume, fiind o nouă formă de „gâlceavă a înţeleptuşlui cu lumea”
Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri
Respect! Sunt unii oameni care, genetic, au un instinct de conservare diminuat. Eroi, cei mai mulți! Dar și, o categorie mai ”cereblală”, de ființe omenești care în numele unei idei sunt în stare să treacă Golgota.
Pe undeva, pe la mijloc, într-o anamneză, lejer jucată, tizul Mihai ne preumblă pe unde am fost și , mai ales... pe unde, NU!