N |
eluţu, când îl văzu la poartă pe Ilie Georgescu, ieşi la el să-l întâmpine. Ilie Georgescu îmbătrânise, se cocoşase, mergea într-un baston, ţinea permanent o mână în buzunar şi alta pe baston. Era parcă un patriarh cu o barbă mare, ieşit din cine ştie ce mănăstire, toată lumea se dădea la o parte din faţa lui să-i facă loc. După venirea lui din puşcărie trăise cu Adina aproape cincisprezece ani fericiţi ; cu cinci ani în urmă Adina se îmbolnăvise de cancer şi murise. Și acum satul mai ţinea minte înmormântarea ei ; îi luase Ilie Georgescu fanfară de la Roşiori, îi comandase un tron aurit de la pompe funebre din Bucureşti, se strânsese toată lumea de prin prejur şi i-a făcut pomană mare… În tron a îmbrăcat-o în rochie de mireasă, zicea el că tot nu se făcuse şi ea niciodată mireasă, barem acum pe ultimul drum să se vadă şi ea ca toate fetele îmbrăcată în alb…Ziua aceea de toamnă când au dus-o la groapă rămăsese în memoria întregului sat… A fost durerea vieţii lui, de atunci se duce în fiecare duminică la cimitir şi-i pune câte-o floare la mormânt. Cu cine se întâlnea povestea despre viaţa lor şi vorbea despre această femeie cu o pasiune ieşită din comun. Spunea că o visează în fiecare noapte şi el nu crede că a murit. Și visele lui sunt rupte din viaţa pe care a trăit-o : adesea se visează cu ea pe front, plutoane întregi trag cu puştile spre ea şi n-o nimeresc, apoi prin pădurea Bucovului adolescenţi, rătăcind aşa îndrăgostiţi zile în şir, dar mai ales se visează cu ea la Șomcuţa în primul an de învăţământ, îmbrăcată cu cămaşa lui în mijlocul patului, într-o hârjoană continuă. Altădată a visat-o în pădurea Băneasa în acel spital de campanie pe patul de moarte când o găsise el şi-i scrisese epistola pe care i-o lăsase Elenei să i-o dea. şi-o amintea adesea în spital, în spitalul acela aşezat în mijlocul pădurii, spitalul- cetate a morţii dar şi cetate a vieţii- şi de fiecare dată când trecea pe lângă el, întorcea capul în altă parte să nu-l mai vadă. ştia că Adina va muri, îi spuseseră medicii, dar amâna clipa asta nenorocită. Ea, Adina, desfigurată, slăbită, un schelet aproape, acoperită cu un cearceaf alb, pe o targă, alături de alţi nefericiţi la morga spitalului. Și apoi imaginea aceea bolgică a morgii cu morţii ei care rămăseseră schimonosiţi, aşa cum îi găsise moartea ! Era acolo un bătrân căruia toţi îi ziceau moş Simion, el a văzut că Ilie suportă greu aceste scene şi s-a dus să se intereseze de formalităţile ieşirii din spital. Soţia lui moş Simion i-a aprins prima lumânare la capul Adinei şi a îngenunchiat, plângând-o. El ieşise afară în răcoarea pădurii. De acolo spre vale se întindea o pădure bătrână cu arbori groşi, adia vântul dimineţii, aducea miros de brânduşe şi de liliac şi se aşternuse tăcerea peste tot, aici şi acum a simţit el pentru prima dată singurătatea înfiptă ca o secure în inima lui. Cu câteva zile în urmă avusese un dialog cu ea, îl chemase la patul ei, îi luase mâna în mâna ei şi-l întrebase simplu şi firesc : « Ce faci, tu, Ilie ? » « Ce să fac, Adino, am venit să te mai văd ! » « Ilie, eşti pregătit sufleteşte să-ţi iei la revedere de la mine ? » « Ce vorbă e asta pe tine, Adino ? » « Azi de dimineaţă m-am sculat şi m-am uitat în oglindă şi mi-am dat seama că eu mă sting ca o lumânare când e pe sfârşite ! Apoi , Ilie, am visat un vis nemaipomenit de frumos, eram măritată cu celălalt, adică cu Nicu Câmpineanu, la castel ; tu tocmai venisei din război, cineva dăduse foc castelului, turnase benzină de jur-împrejurul clădirii şi luase foc. Am văzut-o pe Eliza Câmpineanu fugind printre lăstarul pădurii. Ea i-a dat foc- mi-am zis… Eu am ieşit repede din flăcări şi am luat-o la fugă prin parc, era primăvară, iarba mare îmi atingea gleznele, fugeam devale pe luncă, pe lângă sălciile alea unde ne întâlneam noi, Doamneee, ce frumoasă era lunca şi cum mai cântau toate păsările cerului şi cum curgea de frumos apa Bucovului, mare, lăţită, aproape Dunăre şi în acest décor îmi apari tu, îmi făceai cu mâna de partea cealaltă a apei, apoi m-ai văzut plângând şi m-ai întrebat ce am, erai tare speriat şi eu ţi-am arătat ceva către deal…Se lăsase întunericul şi nu se vedea decât vâlvătaia focului de la castel, uite-zic- ce-a făcut Eliza Câmpineanu, apoi ai sărit în apă aşa îmbrăcat şi m-ai luat în braţe, Ilie, şi am luat-o spre pădure…M-ai dus acolo unde ieşau căprioarele şi păşteau, în acea poieniţă numai a noastră, m-ai dezbrăcat şi mi-ai întins rochia de mireasă ; na !- mi-ai zis- ia-ţi această rochie pe tine că noi nici nuntă nu ne-am făcut ! Era o rochie albăăă, albăăă, şi lungăăă, îmi atârna trena prin omătul ierbii şi tu mi-ai întins oglinda şi mi-ai zis : ,,priveşte-te !”, Doamneee, frumoasă mai eram, aveam părul despletit, lăsat peste şolduri şi faţa roşie şi mijlocelul subţirel…,,Zâna mea cea frumoasă- mi-ai zis tu- şi m-ai sărutat- azi facem nunta, nunta noastră pe care o amânăm de ani de zile, o facem aici cu căprioarele, cu gâzele şi cu păsările cerului ca în basme… Satul se culcase, tăcuse şi se culcase, se stinseseră lămpile numai castelul acela ardea- ardea , umbra flăcărilor juca peste toată lunca, ieşise luna- o lună mare, ireală, cât o roată de căruţă, şi vărsa aurul ei peste luncă şi peste vârful copacilor, aurindu-i, şi peste iarbă, totul părea poleit în aur, şi ea, luna, se juca zglobie pe oglinda apei, aluneca şi se făcea ţăndări, apoi iar se întregea şi iar se spărgea, se lăţea şi se lungea şi se urâţea şi iar îşi revenea ! Și stelele, făcliile cerului, martorele dragostei noastre făcuseră scară la cer, să urcăm noi, Ilie, frumosule, frumosul meu bărbăţel, să fim deasupra lumii, să plutim, să zburăm, să călcăm peste patimi şi peste răutăţi…Apoi de undeva a apărut un preot îmbrăcat tot în negru, tu ai îngenuncheat, m-ai luat şi pe mine de mână şi ne-am înfăţişat dinaintea lui, am auzit doar atât : ,,cunună-se robul lui Dumnezeu, Ilie, cu roaba lui Dumnezeu, Adina !”, şi-apoi te-am auzit pe tine, Ilie, când ai zis da şi eu eram fericită, pluteam în al noulea cer, era în mine o bucurie nespusă…şi-apoi visul s-a destrămat, Ilie, m-am trezit tot aici în patul morţii şi toată noaptea m-am gândit la acea nuntă ; mama îmi spunea mereu că nunta înseamnă moarte, eu ştiu, Ilie, că am să mor, să mă îmbraci într-o rochie de mireasă, vezi c-o am îl lada de zestre a mamei, şi la moartea mea să-mi pui tineri cu bradul şi să-mi cânte lăutarii iar tu după aceea să-ţi refaci viaţa, să nu stai singur că te topeşti şi tu ! » « Doamneee- se închina Ilie, femeia asta delirează- i-a şters lacrimile de la ochi pentru că începuse să plângă şi o mângâia pe obraz, s-a gândit apoi c-ar fi bine s-o lase singură, a chemat sora şi i-a făcut o morfină pentru a o linişti- ,,dormi, iubito !”,-i-a mai zis el- şi s-a potolit, l-a urmărit doar cu ochii ei mari ca de vită rănită până a ieşit din salon… » Aceasta a fost ultima lor scenă trăită în viaţă…
Acum totul i se părea un mormânt : spitalul, morga, valea asta, pădurea, tot pământul… « Domnu’ Ilie suntem gata !- îl trezise moş Simion din reveriile lui-dumneata du-te acasă şi pregăteşte totul c-o aducem noi cu o salvare ! »
Trăia mai mult din reverii şi ducea o viaţă de ascet. Singur îşi făcea mâncare, îşi spăla rufele, îşi văruia casa şi când avea timp liber citea scrisorile lor de dragoste.
După repartizări, Neluţu cu Andra se căsătoriseră şi ceruseră posturi la el în sat. Ilie Georgescu, după pensionare, îi dăduse lui direcţia şcolii ca unui bun prieten care să ducă mai departe faima acelei instituţii. Când se întâlneau amândoi nu se mai săturau de vorbă, îi povestea lui Neluţu mai ales scenele petrecute în război şi în puşcărie, avea un farmec aparte când evoca acele timpuri, le trăia şi acum după atâţia ani.
« Dumnezeu să-l ierte, Neluţule, tată- zise el când îi întinse mâna băiatului- trebuie să ne obişnuim şi cu moartea căci ea este izbăvitoarea tuturor releleor din viaţă ! Căci trecători mai suntem, Doamne, pe pământ ; am în faţa mea un sat întreg de morţi, căci eu cu ei mai trăiesc ! Stau cu ei de vorbă cum ar fi vii, mă războiesc cu ei, mă împac, câteodată mai mă şi bat cu ei ! Nu rămân decât zdrenţe de amintiri care, cu trecerea timpului se uită şi ele ! Îţi dai seama că dacă nu exista Homer sau Dante sau Shakespeare să descrie lumea care a fost, omul era pierdut ! Fiecare crede că lumea începe cu el ! Dar noi călcăm pe oasele moşilor şi strămoşilor noştri, dealuri întregi de oase, lumi care s-au dus…Rămân doar ruine : priveşte Egipltul, Grecia antică şi Roma cea nebiruită, ruine şi ruine… »
-->
Răspunsuri