Poftim, vine noapte-ndată,
Şi pahar după pahar
Tot goleşte soţiorul,
De soaţă n-are habar;
Azi aşa şi mâine - aşa,
Până într-o bună zi,
Când de-a dreptul supărată
Către el mi se zburli:
„Ian ascultă, bărbăţele,
Ăst fel cât crezi c-o mai duci?
Te-aşteptai o seară, nouă,
În casă precum doi cuci
Am ajuns noi să trăim,
Tu pahar de la pahar,
Iară eu înghit pastile
Ca să-mi ostoiesc amar!”
Vorba-i fuse însă-n van,
Căci bărbatul nărăvit,
Tot ce ştie aia face
Făr-a putea fi oprit...
Dar cum toate-au un sfârşit,
Precum din bătrâni se ştie,
În cele din urm-ajunse
Cum a tras... pe năsălie.
Să-l jejească se cuvine?
Se-ntreba nedumerită,
Tot gândind la câte cele...
De-acum cu inima friptă
Şi cu sufletul tăciune,
O lumină la mormânt
Îi aprinde rareori,
În sinea ei reflectând:
„Gâl, gâl, gâl, pe gât o viaţă
De soţie n-ai ştiut,
Fie-ţi ţărâna uşoară,
Căci şi eu uşoară sunt
Să pornesc în lumea mare
Şi să îmi aflu pereche,
Căci din partea ta, bărbate,
O viaţ-am zăcut de... streche!”
Deci nu e simplă poveste,
Cum că năravul din fire
Nicicum n-are lecuire,
Ba chiar adevărul este.
-->
Răspunsuri