NEBUNUL DIN VIS
Copilăria e un tărâm al visului.
Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, fără coarne, printre tufișuri stau pitiți iepurașii, bursucii, căprioarele, porcii mistreți și, iarna, chiar lupii. Primăvara păsările sunt o adevărată încântare, ele populează toată verdeața, cântă, fluieră, zboară după gâze, își fac cuiburi, se hârjonesc în soarele dulce al zilei ca niște ființe fericite ale cerului…
Într-o astfel de primăvară, după o zi de plimbare cu animalele prin pădure, m-am întors acasă obosit și, dup masa de seară, m-am culcat să mă odihnesc. Dormeam pe prispă cu luna și cu stelele și cu luceafărul în capul meu, în valea Bucovului cântau brotăceii, un adevărat concert în luncă, undeva prin vecini la o casă părăsită cânta o cucuvea care mă speria de câte ori o auzeam, iar pe ulițele satului flăcăii cântau doine din fluier sau din gură. Deși eram obosit de alergătura de peste zi, adormeam greu. Gândurile mele fugeau aiurea, explorând cerul cu minunățiile lui sau viața de noapte a naturii care parcă se deschidea misterelor…
Într-un târziu am adormit și m-am visat în pădure. Era tot noapte, o noapte slinoasă, plină de mister, fără lună și fără stele, eu singur mergeam spre miezul pădurii după văcuța pe care o pierdusem. Undeva într-o poiană, m-am întâlnit cu un om îmbrăcat în alb, avea parcă un cearceaf pe el și pe cap purta ca domnitorii o căciulă aurită. <Unde mergi tu, fiul meu?>- mă întreabă el cu un glas blând și binevoitor. <Dar cine ești, tu?>- l-am întrebat eu, speriat de făptura lui în miez de noapte. <Eu sunt Dumnezeu!>- îmi răspunde el. Am rămas înmărmurit, cum adică eu să mă întâlnesc cu Dumnezeu? <Dacă ești tu, Doamne, du-mă pe tărâmul tău să văd visul plaiurilor cerești!>- l-am rugat eu. Și m-a luat de mână și m-a urcat la ceruri pe scări de mătase printre îngeri și serafimi care ne înconjurau cu tot alaiul lor…< Am să te las să trăiești o viață, mi-a spus Domnul; dacă o vei trăi în pace și liniște sufletească ai să vii pe aceste meleaguri, dacă nu, te voi duce în iad…> Și ce-am văzut eu acolo: un Nou Ierusalim, insulițe de flori, ape curgătoare, dealuri înverzite, biserica Domnului cu șapte petale care se desfăceau în razele soarelui, cu șapte uși prin care veneau și ieșeau oamenii, închinându-se și minunându-se de acea frumusețe…Și-am mai văzut pe Mântuitor, răstignit pe o mare cruce… Și când m-a văzut, a coborât de pe acea cruce și mi-a zis: <Copile, bine ai venit în Raiul Domnului, tu ești hărăzit de Domnul, care te-a adus pe aceste meleaguri să trăiești o viață aparte, să cugeți și să te îndoiești de tot ce vezi, dar nu uita că totul cade, se dărâmă, e vânare de vânt…Pe mine m-au răstignit romanii, m-au vândut lor prietenii mei, m-au schingiuit și m-au spânzurat, dar iată, ei s-au dus, i-a înghițit timpul și eu încă mai trăiesc; trăiesc prin tine, prin acest popor care renaște în fața Domnului… > Și Domnul care mă urcase la ceruri a dispărut și eu am rămas singur, admirând acele meleaguri de vis.
Așa am petrecut eu toată noaptea, îmbiindu-mă cu acest vis frumos. Când m-am trezit, soarele se rostogolea la orizont într-un incendiu apocaliptic ca o roată de căruță incendiată, luminând toată zarea cu puterea lui. Doar luceafărul de ziuă mai pâlpâia neputincios la apus și luna care parcă se topea în mierea acelei zilei.
-Hai, maică, scoală-te că e timpul să te duci cu vacile la păscut!- a venit mama peste mine și mi-a dat la o parte colțul plapomei. Am ieșit din căldura plapomei, m-am spălat, am mâncat, am luat animalele și am plecat cu ele la păscut în pădure. Gândul meu însă rămăsese la acel vis mistuitor care mi se deschisese noaptea…
Întrând în miezul pădurii, vaca mea cea năzdrăvană s-a rătăcit și a trebuit să fug după ea și s-o caut. Coborând o vale prin poienița plină de flori ca să o găsesc, am dat de un om bizar, un bătrân care își îmbrăcase niște haine albe și se înfășurase într-un cearceaf, stătea jos în iarbă și se ruga. Visul meu, mi-am zis, și m-am închinat. Văzându-mă, s-a ridicat și a venit la mine:
-Ce e cu tine, feciorul meu, aici în viul pădurii?- m-a întrebat el, văzându-mă îngrijorat.
-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteți?- am insistat eu.
-Eu sunt Dumnezeu!
Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul meu de azi noapte și pur și simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi populase imaginația toată noaptea. Nu știam dacă mai trăiesc în realitate sau mi se continuă visul.
-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să vorbim…Vaca ta am găsit-o eu și am legat-o de o tufă lângă poiană, așa că nu mai fi îngrijorat!.
Am privit printre lăstăriși și mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.
-Și ce cauți aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns; l-am privit mai atent și semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă până la brâu, un păr lung până peste ceafă și înfășurat în acel cearceaf, părea un schimnic rătăcit pe pământ.
-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el și se uită în sus. Acolo, în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au transformat în aceste păsări! <Dumnezeu…copiii mei…>- gândii eu, acest om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Și mi s-a făcut o frică de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu mine…
-Nu te speria că nu-ți fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ține minte ce-ți spun; peste timp trebuie să povestești ș tu copiilor și nepoților tăi despre mine. Ia stai lângă mine să-ți spun o poveste!
-Bine dar am boii lăsați în pădure!
-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?
-Da, le văd!
Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfățau în soarele verii.
-Sunt copiii mei, Gheorghe și Ioniță…Două suflete rătăcite, scăpate din Infern. Stai să vezi… Și zicând <stai să vezi> se descheie la un buzunar și scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS. Această hartă e harta de operațiuni militare, îmi explică el și o întinse pe iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firișor de apă desenat pe acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste obrajii pomădați și se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o cauză, să întregească România Mare, și sufletele lor s-au întors sub formă de păsări…
Despături o scrisoare și începu să citească: <Dragii mei părinți,- asta e scrisoarea lui Ioniță, preciză el cu ochii în lacrimi… Aflați despre mine că am ajuns bine la unitate. Am plecat cu trenul de Chișinău și acum suntem la Odesa. Așteptăm din zi în zi marea bătălie. De frati-mio, Gheorghe, nu mai știu nimic, el a fost dat la cavalerie și se pare că înaintează pe Don. Ce face Maria mea și fetița? Sper să ne vedem în curând sănătoși acasă. De pe câmpul de luptă se-aud vești triste, rușii s-au întărit și se pare că încep marea ofensivă…Nemții trimit întărituri, ne-au băgat pe noi pe linia întâi, hoții…Mor oamenii nevinovați aici, tată și mamă…am văzut ieri un camarad cum a căzut un brand pe el și l-a făcut țăndări…În război azi ești, mâine nu mai ești… Când am plecat de acasă, am lăsat în ladă un lănțic de aur pentru fetița mea cu un medalion în care am pus fotografia mea; în caz că nu voi mai veni, ceea ce e foarte probabil, să i-l dați ei să-l poarte la gât toată viața pentru a-și aminti de mine…Acum să-ți citesc și ultima scrisoare, adresată nevestei și fiicei lui: < Dragă nevastă și dulcea mea copilă, așa-i zicea el, dulcea mea copilă, am visat un vis azi noapte cu capul pe raniță în tranșee, se făcea că eram acasă și tu, Mario, în rochie de mireasă veneai pe valea Bucovului spre casa noastră… De pe deal apare o grupă de soldați cu o mitralieră și încep să tragă în tine; tu fugeai și mă strigai… Era un cer albastru și un soare orbitor… Glonțul mitralierei te-a ajuns și ți-a străpuns pieptul și rochia de mireasă a fost inundată de sângele tău. Dar tu n-ai căzut, fugeai mereu către mine și mă strigai… Erai cu fetița în brațe, o strângeai la piept și plângeai. Eu am încercat să vin către voi, dar nu puteam merge, parcă-mi luase Dumnezeu picioarele…Ce greu îmi e fără voi, dragele mele, și visul acesta care s-a terminat cu o bombă care a căzut între noi și ne-a spulberat pe toți în aerul cald al verii… Mario, tu să ai grijă de fetiță, dacă nu voi mai veni eu; nu-ți cer să te călugărești, găsește-ți alt bărbat și să-ți refaci viața, dar ai grijă de micuță…>
Moșneagul începu să plângă. Își scoase tabacherea din sân, își frecă o țigare din ziar, o aprinse și începu să pufăie.
-Și acum să-ți citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat din încleștarea de la Cotul Donului: < Dragă domnule Andrei, eu am trăit ultimele clipe ale vieții lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de Crăciun, l-am întâlnit cu niște bobine la spinare, întindea firele telefonice să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am împărțit amândoi niște biscuiți cu o ceapă și am mâncat, timp în care mi-a povestit viața lui, mi-a spus că are o mândrețe de fată și se topește de dorul ei, își iubea nespus de mult soția și era îngândurat că o lăsase acasă fără lemne de foc … Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie, mocirlă, ploi, interminabile ploi, și el cu bobinele la spinare întinzând cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate și vor deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoților această aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie? Te pui cu rusul, zicea el, care trecuse de câteva ori prin botezul focului… Așa ne-a prins a doua zi, povestindu-ne unul altuia viețile noastre. Ne băgasem de tot în mantale că ne cuprinsese frigul, aproape că înghețasem, intrasem într-o groapă și așteptam comanda de a doua zi. Niște șmecheri de la bucătărie nu mai veneau deloc cu marmidele să ne împartă bruma aia de ceai cu biscuiți, poate ne mai încălzeam și noi…Pe la ora zece, aterizează un avion românesc și din el coboară un general. Era înfofolit într-o pătură și țurțurii gerului se lăsaseră pe bărbia lui în jos… De-abia mai putea să mai vorbească. <Camarazi, strigă el într-o pâlnie cu vocea lui scăzută, apropiați-vă, camarazi!> Noi ne-am strâns pe lângă el să ascultăm ce ne spune. Peste tot erau căruțe, cai, tunuri, arme…Le-am lăsat, dracului să vedem ce ordine mai primim…Stăteam acolo în acea vale și nu mai știam pe ce lume trăim. <Suntem încercuiți, striga el din pâlnia lui, în-cer-cu-iți!- repeta el cu o voce care parcă ieșea dintr-o groapă plină cu vată. Într-o oră trebuie să dispărem unde vom vedea cu ochii! Am băgat o unitate de sacrificiu să facă o breșă și voi trebuie să dispăreți!> Unde dracului să dispărem, doar nu suntem fachiri ca să dispărem în neant?- ne întrebam noi. Și după câteva minute, generalul s-a urcat în avion și a decolat, spre apus, trecând peste apele învolburate ale Donului. Băiatul dumneavoastră atât a mai apucat să spună: <Eu îmi iau bobinele la spinare și trebuie să întind firul către Comnadament.> M-am uitat după el cum a plecat, l-am urmărit câțiva metri, după care s-a instalat un haos nemai văzut: întâi a căzut o bombă peste noi și l-am văzut pe Ioniță cum l-a ridicat în sus acea bombă și din el n-au mai căzut decât bucăți de carne, mâini, un picior, capul care-i atârna pe raniță ca o brezoaie, răpusă de vânt și sângele care parcă țâșnea dintr-un mic izvor…După care au început catiușele : paca! paca! paca!- lătrau ca niște cățele înfuriate peste noi. Și s-au amestecat toate, soldați, cai, căruțe, tunuri, puști, mașini…Când am privit mai atent, Donul se înroșise de sângele nostru… Eu am avut noroc cu carul…Am apucat un cal de căpăstru și am intrat în apele Donului… Dintrodată mi-a înghețat sufletul în mine, apa era rece și m-a înfierbântat, parcă m-a trezit odată dintr-un somn adânc…M-am agățat de coama calului și am trecut înot Donul…Când am ajuns dincolo și am privit acel infern, m-am închinat la Dumnezeu și am căzut în neștire pe niște paie, la marginea unui colhoz. De acolo m-am trezit în casă la o rusoaică, îmi mângâia fața cu mâna ei catifelată și repeta: bolnoi, bolnoi…voda ...voda...
Moșul se opri din citit și-și pironi privirea în cer. Începu să plângă și mai tare și să cheme păsările cerului să le arunce grăunțe… Mintea lui trecu de la rațional la un fel de nebunie pașnică, se sculă și începu să joace, fugi repede la vaca mea care era legată în poiană, se urcă pe ea, confundând-o cu măgarul lui Brăican, și începu s-o călărească, zicând că el intră în Ierusalim ca un al doilea Cristos. Spre surprinderea mea vaca devenise blândă și se supunea stoic voinței lui. El își imagina Ierusalimul în acea poiană, făcea niște plecăciuni ca în fața unei imaginare mulțimi și recita tare din Psalmii lui David sau deborda cu o memorie uimitoare din Apocalipsă: <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele…Nu Te depărta de mine, că necazul este aproape, și nu este cine să-mi ajute…Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, și limba mea s-a lipit de cerul gurii mele și în țărâna morții m-ai coborât…> Apoi venind către mine: < Am prea curvit, copile, am înșelat femei, am la activul meu o crimă pe care n-o știe nimeni, eu l-am omorât pe Baltazar când veneam în iarna aceea de la Siliște, eram notar în acel sat și mi-a ieșit Baltazar înainte într-o iarnă aspră și a ridicat toporul asupra mea, zicându-mi să-i las iubita în pace și eu atunci am sărit din șaretă drept în capul lui , i-am luat toporul din mână și i l-am înfipt în moalele capului…L-au găsit după o săptămână mâncat de lupi…E pedeapsă de la Dumnezeu ca eu să pătimesc aici în Ierusalim ultimele clipe ale vieții…Și tot pedeapsă de la Dumnezeu este moartea fiilor mei…Și iubita aceea de atunci a lui Baltazar este Păuna, nevasta mea, i-am luat-o și m-am însurat cu ea că era frumoasă, mândră și plină de zestre…>
Se lăsase seara, uitasem să plec acasă cu vitele, am luat boii și vaca și m-am depărtat de Nebun, l-am lăsat plângând pe malul apei. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei această întâmplare și m-a rugat să nu mai spun la nimeni…< Nica Stancu , zice,este unchiul tău, i-a luat Dumnezeu mințile din cauza celor doi fii pierduți în război și acum s-a mutat acolo în pădure, vin la el mereu două păsări, zice-se că sunt sufletele celor doi copii, pe care le hrănește cu grăunțe furate de-acasă…Acum pe foametea asta el cară grâul din hambar și-l răspândește-n pădure la păsările cerului…>
M-am culcat pe prispă să adorm, închideam ochii, dar mi-apărea Nica Stancu sub pleoape , povestindu-mi viața lui…Priveam cerul înspuzit de stele, priveam luna cum se furișa printre firișoarele de nori, alunecând pe bolta albastră, ascultam susurul izvorului, glasul naturii, și parcă toate acestea se petreceau într-un basm repovestit de cineva străin mie. Adormeam în această muzică a naturii care mă învăluia cu susurul ei și mă legăna în dulci și amăgitoare iluzii.
Când m-am trezit dimineața, am auzit zarvă mare pe drum. Am ieșit să văd ce se întâmplă. Nebunul din vis, călare pe măgarul lui Brăican, furat de la grădina de zarzavat, cu un toiag în mână, intra în sat, în Ierusalimul lui imaginar, urmat de o droaie de copii care se amuzau de figura lui. <Veniți la mine, striga el, veniți să vă dau pacea și liniștea, veniți să vă dau să mâncați, oropsiților, Dumnezeu mi-a dat darul proorocirii, va veni peste noi o mare nenorocire, Rușii ne vor fi luate pământurile, se vor face colhozuri și ne vor da să mâncăm la gamelă…Stupul va rămâne fără regină și se va bezmetici, vom trăi ca barbarii, ni se vor dărâma bisericile…Va veni apocalipsa… Dumnezeu ne încearcă cu acestă secetă… Rugați-vă, oameni buni, rugați-vă la Dumnezeu…Mi-a trimis vorbă Ioniță, băiatul meu, că vor veni timpuri grele… O juma de secol poporul va trece prin grele încercări… Se vor scula noi idoli și se vor război cu Dumnezeu… Închinați-vă și rugați-vă, Doamne, Dumnezeul nostru, iartă-ne și izbăvește-ne pe noi de rele!…> Ieșeau oamenii și femeile și copiii pe la porți și se închinau și se rugau și priveau la el cu milă… <Iartă-l, Doamne, ziceau ei, scoate-i din cap toate bazaconiile acestea, că a fost om la locul lui… Ce-ai făcut din el, Doamneee?>
Apoi a venit Milea, șeful se post și l-a arestat. <Trebuie trimis la balamuc, zicea el, nebunul acesta face propagandă antisovietică, avem ordin să-l ducem la balamuc>.
Nica Stancu a revenit târziu în sat. Era tăcut, parcă-i luase Dumnezeu gura. Pusese pozele celor doi băieți în perete lângă icoana Maicii Precesta și se uita toată ziua la ele. Păuna, nevasta lui, blestema mereu războiul ăsta care trecuse peste ei și le luase mândrețea de băieți și se războia cu bărbatul care tăcea întruna, fără să mai scoată un cuvânt.
Nebunul din vis a stăruit în mintea mea mult timp și m-a marcat pentru toată viața.
Ion Ionescu-Bucovu 1995
-->
Răspunsuri
...Dureros adevărul, profund mesajul narațiunii...