2
Sindicatul mi-a repartizat un bilet de odihnă la Govora, o staţiune mică de pe Valea Oltului, pitită pe nişte dealuri la marginea unei păduri seculare. Acest concediu m-a făcut să-mi retrăiesc copilăria şi adolescenţa şi să-mi aduc aminte de cel mai frumos episod din viaţa mea. De la Govora am făcut o excursie la mânăstirile de pe Valea Oltului şi la mănăstirea Bistriţa am dat de cea mai dragă fiinţă de pe pământ, Agneta. Ea mi-a deschis porţile amintirii şi din toate nopţile acelui concediu am făcut un memento, retrăind cu intensitate nişte momente de viaţă pe care eu le crezusem uitate.
Mi-a venit în minte Peter-Bacsi care bolborosea printre balele lui scârboase: “ Nu credinţa aproapelui trebuie să te preocupe, pui de călugăr ce eşti, credinţa nu e în icoane sau între zidurile acestei mânăstiri care aduc romatismuri, credinţa trebuie să fie în noi, în viaţa noastră, în viitorul nostru!” Şi Peter-Bacsi apoi tăcea, se scula de pe scaunul lui, se deşira ca o fantomă, lungindu-se ca la vreo doi metri şi ceva, trăgându-şi după el un picior bont de lemn şi se apuca să stingă lumânările din biserică şi să măture, piciorul lui de lemn în acea tăcere înspăimântătoare făcea un zgomot asurzitor, căzând ritmic peste acea linişte şi ecourile lui mă înfiorau, dându-mi coşmaruri la rugăciunile de seară; adormeam în fiecare noapte cu imaginea lui în gând, populându-mi visele copilăriei mele şi aşa destul de zdruncinate.
Şi dimineaţa o lua iar de la cap, ieşea din pronaos fonfăind covrigi sau pâine de cuminecătură: “Asta este, pui de călugăr ce eşti, zicea el printre cei doi dinţi negri pe care -i mai avea în faţă pe maxilarul de jos, să nu-ţi pierzi credinţa în viaţă, în viaţa asta, nu în viaţa de după moarte; eu când am venit de pe front cu piciorul ăsta bontu al meu- şi dădea cu laba mâinii stângi peste el- şi n-am mai găsit pe nimeni acasă, mi-a venit să mă duc în pădure şi să mă spânzur…Mi-a ieşit însă o lumină în cale trimisă de Dumnezeu care mi-a zis: ce faci, omule, trezeşte-te că viţa e un dar al meu; eu ţi-am dat-o, eu ţi-o voi lua!… şi-am venit aici la sfânta mânăstire…”
Şi-i curgeau balele şi se agita şi începea să tremure printre sfinţii ăia reci de gips sau de marmoră şi se-aşeza jos pe covor la poalele sfântului Anton şi începea să numere pengăii sau filerii cu ochii lui de bufniţă înfipţi în grămada de bani şi-apoi îmi făcea cu degetul un semn care voia să zică să mă apropii de el să-mi dea şi mie trei- patru pengăi să-mi cumpăr şi eu de-ale gurii…Dar credeţi că eu făceam ce-mi zicea el? Aşteptam seara cu sufletul la gură să sar gardurile mânăstirii să mă duc cu Piri la film sau la restaurant…şi el, zburlit şi nepieptănat, cu părul vâlvoi, se dădea cu gura la urechea mea şi-mi şoptea: “Bă, pui de călugăr ce eşti, banii sunt sfinţiţi şi e păcat să-i cheltui cu curvele, să ştii că dacă mai aud aşa ceva, te spun lui Pater-Vardian şi ăla te spânzură de limbă în clopotniţă sau în altar…”
Acum în aceste nopţi de primăvară, când brazii îmi foşnesc la fereastră şi veveriţele se dau huţa pe crenguţele lor, departe de zbuciumul vieţii cotidiene, stau şi mă gândesc cum a ajuns Piri aici la mânăstire după atâta amar de timp; aceiaşi ochi de aproape acum treizeci şi cinci de ani care mă urmăreau prin toată mânăstirea cum m-au urmărit şi acum când povestea istoricul mânăstirii Polovraci; parcă o văd după grupul de turişti cu ochii în lacrimi venind la mine şi întrebându-mă: “Dumneavoastră sunteţi călugărul Mihaly?” Doamneee, uitasem trecutul meu şi era gata să-i spun că nu sunt eu. Sunt un cetăţean din Târgu-Mureş venit la odihnă la Govora şi cu acestă ocazie am făcut o excursie prin mânăstirile de pe Valea Oltului. “Iertaţi-mă- zice ea- v-am confundat cu cineva cunoscut!” “Cu cine?- am întrebat-o eu, zâmbindu-i,- mă întorsesem cu faţa spre ea şi am privit-o în ochi. Ea s-a repezit de gâtul meu, parcă a uitat că îmbrăca haina monahală şi se uita lumea la ea. Tot frumoasă rămăsese, se îngrăşase puţin, se rotunjise la corp şi căpătase chipul Maicii Domnului. O revărsare haotică de sentimente de la regrete la remuşcări cuprinsese întreaga ei fiinţă şi nu pute să se mai abţină. “Nuuu!- mi-a strigat ea- tu eşti Mihaly de la Dej!”- şi atunci mi-am dat eu seama cine era cu adevărat şi am fugit cu câteva decenii în urmă şi întâi mi-a apărut în faţa ochilor Peter-Bacsi, apoi Piri, draga mea Piri, fetiţa aceea intrată la treisprezece ani pe porţile mânăstirii, călugăriţa de astăzi care se ofilise în umbra zidurilor mucezite în această mânăstire. Nu ştiu, parcă cineva îmi luase minţile, n-am avut timp s-o întreb prea multe lucruri despre ea că mă aştepta autocarul şi am lăsat-o plângând la poarta mânăstirii. “Să-mi scrii, Mihaly, să-mi scrii, repeta ea cu lacrimile în ochi, adresa mea este maica Evghenia Vaida…Tu ai venit la mine din alte lumi şi mi-ai tulburat liniştea pe care o găsisem în această mânăstire!” Vasăzică îşi ştersese şi numele din acea lume, nicicum s-o mai cheme Piri, cum o strigam eu, acum se numea Evghenia Vaida. “Te credeam mort demult, te credeam ţărână bătută de vânt, te credeam dus pe lumea cealaltă; un îngeraş te credeam…” Priveam din autocar în urmă mânăstirea, poalele muntelui, stâncile sure din apropiere, valea râului Izvorul Visteriei, unde zice-se că era îngropată comoara lui Decebal şi-a Brâncoveanului şi pe fondul acestor privelişti îmi apărea fetiţa aceea de care mă îndrăgostisem eu prima dată, Piri, şi după numele de călugărie de atunci, Agneta. Acum rămăsese cu mâna ridicată la poarta mânăstirii şi-mi flutura o batistă…
M-am gândit , ca prostul, că eu nu aflasem nimic despre ea, despre viaţa ei după terminarea războiului; cum ajunsese ea aici, ce se întâmplase cu copilul nostru după trecerea ruşilor, şi-apoi ce se petrecuse cu mânăstirea, cu Peter-Bacsi, cu Pater-Vardian, cu Mater-Dolorosa şi cu ceilalţi, cum luase o asemenea întorsătură viaţa ei, unde fusese ea tot timpul când o căutasem eu, şi ce vorbă era aia că mă crezuse mort? Am rugat-o să revin să discutăm mai multe lucruri, să ne lămurim. “Nu, Mihaly, nu, credinţa şi poziţia mea din mânăstire nu-mi permit asemenea lucruri! Scrie-mi, să-mi scrii!”- repeta ea printre lacrimi.
La un moment dat am avut sentimentul euforic că înnod o viaţă ruptă la paisprezece ani, ce-ar fi să-i scriu eu lui Piri- mă gândeam în autocar cu mintea rătăcită- să lepede haina monahală şi să ne căsătorim? Am fi fericiţi, ar iubi copiii mei ca pe copiii ei, aş începe o nouă viaţă cu această femeie…
Apoi îmi apărea în faţa ochilor arătarea aia de Peter-Bacsi care îmi întindea pengăii lui şi repeta ca un idiot: “Credinţa e-n viaţă, nu între zidurile astea mucegăite, pui de călugăr ce eşti, ia şi tu doi pengăi să-ţi iei de-ale gurii că aici murim de foame…”
Şi Piri, printre lacrimi, îmbrăcată în negru, cu ochii cufundaţi în lacrimi, cu coroniţa aceea pe cap: “Viaţa mea a fost un adevărat calvar, Mihaly, nu ştiu, dar te-am aşteptat nopţi şi zile să vii şi tu n-ai mai venit! Am crezut că ai murit în război că am auzit cum te-au luat ruşii cu căruţa cu caii în Ungaria, ştiam că ajunsesei până la Debreţin şi de-acolo n-am mai aflat nimic de tine! Nişte unguri, în retragere aduseseră vorba despre voi că v-au pus ruşii la zid şi au tras în voi…Ca să uit această poveste, am trecut în Regat şi m-am închinat sfintei mânăstiri…” “Nu, Agneta, este adevărat că eu îţi promisesem că după ce fac rost de bani, voi veni la tine să te ieu şi să fugim în lume: am venit, Agneta, dar am găsit mânăstirea arsă şi părăsită, i-am dat două zile ocol plângând, dar zadarnic, tu nu mai erai acolo şi nimeni nu mai ştia de voi nimic şi te-am mai aşteptat încă doi ani încheiaţi, tot vei apărea, te-am căutat prin tot Dejul şi prin tot Clujul, dar degeaba…Apoi mi-am văzut de viaţă…”
Poate a fost şi tata de vină, Dumnezeu să-l odihnească, dacă el nu mă certa după fuga de la mânăstire, eu rămâneam în sat şi poate auzeam de Agneta şi poate destinul dragostei noastre era altul…Dar la ce-l mai condamn eu acum după atâta pustiu de timp când el poate-i făcut oale şi ulcioare? Sau poate că avea dreptate, voia să mă scoată din sărăcia aia în care înotam toată familia, patru fraţi şi trei surori, toţi fără niciun Dumnezeu pe acest pământ. Ăia mai marii plecaseră la pădure, se făcuseră ţapinari, dar eu, un amărât de copil pipernicit, ce puteam face acolo? Stăteam toată ziulica pe lângă mama, sărmana; ea era singura care mă mai iubea, ceilalţi erau toţi cu ochii pe mine că mănânc şi nu fac nimic. Şi poate că aveau dreptate, le mâncam alergătura lor…
Vine odată unchiul Bucsi pe la noi în sutana lui neagră, parcă era un greier borţos, roşu la faţă, gras, cu nişte fălci mari şi cu ochii ca de pisică, duşi în fundul capului. Era preot la Dej, plecase şi el de mic de acasă, îşi făcuse ucenicia tot la Dej la mânăstire şi se ridicase în rang până-i dăduse o parohie în primire. şi zicea unchiul Bucsi:” Bă, Cichi,- căci aşa-l chema pe bietul tata- dă-mi-l mie pe Pişto-ăsta, adică pe mine, să ţi-l fac cantor că şi aşa nu e bun de nimic pe lâmgă casa omului…” Şi tata, când a auzit, a înnebunit de bucurie că plec de-acasă- a scos o sticlă de pălincă şi-a băut-o cu unchiul Bucsi pe toată până s-au cherchelit. Mama s-a retras în camera cea bună şi a început să plângă de bucurie că eu, Kirali Mihaly, feciorul ei cel mai iubit, voi ajunge cantor la biserica din sat ca Verga sau ca Delici şi ea va sta lângă mine şi va cânta la cor alături de orgist şi de femeile avute din sat care ocupau primele locuri pe scaune.
Într-un fel îmi plăcea şi mie să plec de acasă, mă săturasem să fiu privit ca un paria de ceilalţi, îmi croiam şi eu o soartă, deşi n-aveam tragere pentru călugărie, dar era totuşi ceva! Şi aşa îmi pusesem în gând să plec slugă prin satele vecine, acum îmi surâdea un viitor mai bun. Avea dreptate unchiul Bucsi ”Trei- patru ani îndură şi el mizeria şi apoi iese om!” şi mama, sărmana, la plecare: “Na, maică, mănâncă, maică, să mai creşti şi tu că dacă rămâi aşa n-o să te bage nimeni în seamă! Şi n-ai să rezişti printre străini, maică, să te aibă Domnul în paza lui, că prea mi-ai fost drag…” Şi unchiu Bucsi, sever, cu glasul lui de bariton: “ Băăă, Pişto, acolo în sfânta mânăstire să fii cuminte, să asculţi pe sfinţii părinţi, să munceşti în credinţă şi să înveţi toate cântările…” Şi tata, beat, mirosind a pălincă şi împleticindu-se: “Dumnezeu să te aibă în pază, băăă, mucosule, c-ai avut noroc cu carul, să-i pupi tălpile lui unchi-tău Bucsi că s-a gândit la tine să te facă domn!”
Toate acestea i le povestisem şi domnului inginer Ionescu dar de Agneta nu-i spusesem nimic. Nu-i povestisem adică şi lui că pe lângă relele peste care trecusem, venise şi o bucurie: Agneta! Nu-i spusesem din mai multe considerente: întâi că mă lua în zeflemea: “Fugi, mă de-aci, că femeile sunt nix, adică nimic, pui la suflet toate fleacurile!” Şi doi că mă credea un romantic prost care plânge mereu după trecut…
-->
Răspunsuri