Peste mânăstire se aşternuse toamna, aşa cum vin toamnele prin Ardeal, cu ploi lungi şi cu frunze care hoinăresc înnebunite prin toate coclaurile. Nori uriaşi se ridicau de la munte peste apele Mureşului şi veneau peste noi ca nişte balauri înaripaţi să verse veninul lor peste toată natura. ,Începusem să mă obişnuiesc cu viaţa din mânăstire. Oricum era mai bine ca acasă, aici aveam ce mânca şi ce îmbrăca şi găseam o oază de linişte de care aveam nevoie în orele mele libere. Făcusem şi multe cunoştinţe, printre alţii şi pe Părintele Visarion de la economat care m-a îndrăgit şi mi-a dat câteva sfaturi folositoare. ,Într-o astfel de zi mohorâtă mă trimite cu nişte hârdaie la reparat la un mitoc din apropiere. M-am dus la grajduri, am luat măgarii şi i-am înhămat la o droagă, am pus hârdaiele sus şi am plecat la acel mitoc. Era pentru prima dată când ieşam din mânăstire, respiram alt aer şi parcă deasupra aveam alt cer, deşi era întunecat şi ne ameninţa cu ploi amarnice. Pe drumul spre mitoc mi s-a întâmplat ceva extraordinar, am întâlnit-o pe Agneta! Era singură, strângea fân, cânta ceva, aplecată cu faţa pe furcă. ,Îmbrăcată în negru, mi se părea ruptă din pânzele lui Rafael, avea o faţă de copil, bălană ca spuma laptelui, cu şolduri rotunde şi sâni copţi şi c-o privire numai săgeţi…M-am dus imediat cu gândul la Sulamita din Biblie, părea că ea este acestă făptură pe care-am întâlnit-o eu rătăcită pe-aici. Am sărit din hardughia mea şi m-am apropiat de Agneta. Cineva parcă din interior mi-a vorbit tare: “Piai ,Satano, că ispita te va duce la pieire!” şi cam în acelaş timp Agneta mi-a strigat: “Pleacă de-aici, Mihaly, că dacă ne vede cineva, ne afurisesc ăştia, şi eu nu mai am pe nimeni pe pământ!” Nu mai ştiam de mine, tremuram tot, îmi pierdusem controlul simţurilor, am luat-o şi-am trântit-o în fân, fără ca ea să se împotrivească; a căzut moale în braţele mele ca o pradă zăpăcită de simţurile mele şi-am început s-o sărut pe gură şi pe gât cu o pasiune care venea de undeva din interiorul sufletului. După câteva clipe, m-am sculat din fân, am realizat ce mare greşală făcusem faţă de Dumnezeu, m-am uitat în dreapta şI în stânga să văd dacă ne-a văzut cineva, şi-am luat-o la fugă către şosea. Deabia acum mi-am dat seama că norii aceia care se vedeau la orizont se lăsaseră foarte jos şi începuse să plouă; bătea un vânt rece de toamnă târzie care m-a săgetat la inimă căci eram îmbrăcat subţire.
Din această clipă s-a instalat în mine, în sufletul meu crud şi nelegiuit o bucurie nemaivăzută, parcă toată mânăstirea era a mea şi parcă toată natura şi toată lumea erau ale mele, numai Peter-Bacsi, imperturbabilull Peter-Bacsi cu piciorul lui bont care atunci când mergea scotea nişte sunete stranii, mă mai încurca pe lumea asta!. “Du măgarii la obor, fiule, şi treci la rugăciune că se cunoaşte pe faţa ta c-a intervenit ispita…Roagă-te mai mult în seara asta c-ai părăsit pentru prima dată lăcaşul sfânt al lui Dumnezeu… Te văd schimbat la faţă, să-ţi închini şi hainele şi să le laşi în absida altarului să se cureţe de păcatele de peste zi cu care-ai intrat în sfânta mânăstire!”
După această scenă, mult timp am stat şi m-am întrebat de unde a bănuit Peter-Bacsi că eu am păcătuit în sfânta mânăstire. Mă gândeam că poate m-a urmărit şi m-a văzut împreună cu Agneta. Dar n-avea cum să fie aşa căci el nu părăsea mânăstirea niciodată. Poate că citise pe faţa mea acea bucurie pe care nu puteam s-o mai ascund prin smerenie şi rugăciune…Sau poate că cineva îi şoptise despre nelegiuita noastră faptă…
7
-->
Răspunsuri