Nichita Stănescu – d. 13 decembrie 1983
sursa: N O I E M B R I E
Nichita Stănescu, numele la naștere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova – d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici. A fost laureat al Premiului Herder și nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980). wikipedia
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, pe 31 martie 1933. Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia.
Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin,
Tatiana Cereaciukin, devenită Stănescu, mama lui Nichita.
Născută în februarie 1910 la Voronej – sursa
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu,
Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui meu …
Mama mea, care m-a născut…
care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej (Rusia).
Tatăl Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse.
Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc.
Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”, Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.
În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu,
sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia.
La 20 de ani, odată cu încheierea relaţiei, poetul şi-a îndreptat atenţia asupra cărţilor şi a întâlnirilor cu viitori scriitori sau cu autori deja consacraţi – printre colegii lui s-au numărat Ion Băieşu, Eugen Simion, Nicolae Ciobanu şi Aurelia Batali.
În al doilea an de facultate, acasă la poetul Alexandru Tzigara-Samurcaş, Nichita l-a cunoscut şi pe Ion Barbu, căruia i-a citit cu patos câteva dintre poemele scrise până atunci.
Aceea a fost şi perioada în care s-a îndrăgostit de Doina Ciurea.
Ea venise de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“ şi fusese iubita poetului Nicolae Labiş, detaliu cunoscut de mulţi dintre studenţi. Aceia o priveau cu o anumită curiozitate, în special Nichita, cel care i-a făcut curte. Până la urmă, s-a îndrăgostit şi ea de poet, iar înainte să termine facultatea, cei doi s-au logodit.
Au rămas împreună zece ani, timp în care poetul, inspirat de soţia lui, a scris și a publicat volumul de versuri „O viziune a sentimentelor“, împodobit cu poeme precum „Leoaică tânără, iubirea“, „Ploaie în luna lui Marte“ și „Emoție de toamnă“.
Leoaica tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat leoaica, azi, de față.Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme…
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.Pereții odăii erau
neliniștiți, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș mai fi vrut să se sfârșească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi strain,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
În anii ’70, Nichita s-a îndrăgostit de eseista și poeta 
Gabriela Melinescu, acum în vârstă de 75 de ani, iar relația lor s-a desfășurat pe parcursul tot a vreo zece ani, însă fără să se căsătorească, căci procesul de divorț de Doina Ciurea s-a întins până prin ’81. Nichita i-a dictat Gabrielei Melinescu nouă dintre cele 11 elegii în decursul a două zile și a două nopți, într-o cameră de la marginea Bucureștiului. Lua pauze doar ca să alerge după țigări, pâine și ceai negru.
Într-un final, a pierdut și această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit și apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70.
Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploiești, despre Gabriela Melinescu:
Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relația mea cu Gabriela o poveste de dragoste și sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? …de ce a ars totul atât de repede?
Nichita povestea rar, își alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o așternuse, așa că îl ascultam și-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată.
– Mircea Gociman
Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înțelege nici acum… am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clișeul minunat pe care ți l-am descris s-a stricat ca un joc de domino și totul a devenit dificil.
Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine și pe bună dreptate. Nu mai pot, îți spun altădată… iar ochii lui mari și albaștri s-au umplut de lacrimi.
– Nichita Stănescu
Doi creatori nu prea pot conviețui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane.
a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia.
Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a și întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis.
Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.
Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, 
o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare.
Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tânăra a plecat, totuși, Nichita i-a spus „să știi că tu o să fii nevasta mea!“. A doua întâlnire, petrecută după numai câteva zile, a povestit-o chiar Dora, restrâsă la Paris după moartea lui Nichita:
A doua întâlnire a fost și mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toții la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeților. Totuși, când ne-am despărțit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineața, să îl vizitez. Așa că peste două zile, conștiincioasă, sunam la el la ușă, convinsă ca e la Cluj. Dacă n-aș fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aș fi dus, dar așa aveam ocazia să îmi împac conștiința și să scap și de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniștită și mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide ușa! M-a invitat înăuntru și m-a așezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simțeam foarte stânjenita și foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu știam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma și se plimba prin cameră, ieșea pe balcon, se întorcea, iar ieșea, și nu scotea o vorba. Era absolut neobișnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două țigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „mulțumesc“. A trecut așa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Știi ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj și mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Așa că m-am suit în tren și m-am întors în București“. Sosise în zori și cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanțe, pe care n-aș fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă“. Poți să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer și emoționat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Și nu cred că premeditase nimic!“.
S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunțarea divorțului de Doina Ciurea, și doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primească Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoțească.
—
Nichita, doar Nichita
, cum este adesea pomenit de iubitorii și admiratorii poemelor sale
„Nichita, ce faci tu Nichita?”, m-a întrebat îngerul.
Nichita Stănescu – Universul poetic
Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanți și valoroși creatori de poezie modernă; ca o recunoaștere a valorii creației sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”. Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoționat de idee decât de sentiment.
Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranță ducea spre disciplinele riguroase ales spiritului, spre geometrie și fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendență “nobilă”: prin tendința de a ajunge până la esența liricului, el se apropie de Eminescu și Blaga; prin forța inovației la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion definește poezia lui Nichita Stănescu: “poezia poeziei”.
Nichita Stănescu însuşi afirma:
poezia nu este numai artă, este însăși viața, însuși sufletul vieții.
De-a lungul întregii sale creații se disting încercări de a defini concepția sa despre cunoaștere prin artă, despre echilibrul dintre conținutul și forma poeziei, despre relația poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă:
“Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului“, ”Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reașează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie:
Nod 33
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoașterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală. În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări ale ființei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiției fizice date. Iubirea produce o senzație de plutire, zborul se naște din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ și cer.
În poezia ”Cântec”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este cântecul de izbândă a sunetului și a luminii.
Cântec
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.Du-ma fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.
Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire dinsomn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului:
O călărire în zori
Lui Eminescu tânărTăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Lirica necuvintelor, maturității creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spațiului și timpului se schimbă. Poemul ”Enghidu” este un poem despre moarte.
Pierzându-și prietenul Enghidu, uriașul Ghilgameș descoperă sentimentul morții, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiție afectivă a timpului: “trecerea durerii întrecerile timpului”.
Timpul este o absență care crează și o creație care nu se poate numi:
Enghidu
„A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine.”I
Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
și el a fost!Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
căci fără pricină sunt așa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creștet,
să-mi țină loc de cer.Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veșnica creștere, o, n-am să știu că și tu
te dori pe tine asemeni, și nu eu sunt acela
cu care vorbesc!II
Ca să fie ceva între noi, altcineva – sau eu
însumi – am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuținându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliță fără întoarcere,
tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui
să ne bucuram de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?III
Joc de treceri, mai iuți, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele și raul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
și după aceea.IV
Și când toate se șterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuși se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munți, trecerea timpului,
știindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.V
Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătorește, pete mari întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii
mi-l izbește, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puțin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aș privi moartea, rareori
uit aceasta, și-atunci, din nimic fac dansuri
și cântece, împuținându-mă și smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.VII
Ieși din cort, prietene, să stăm față în față,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celalalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor inițiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “ Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.
Către Galateea
Îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile
și umbra ta, și tăcerile tale, și sânul tau
ce cutremur au și ce culoare anume,
și mersul tău, și melancolia ta, și sprâncenele tale,
și bluza ta, și inelul tău, și secunda
și nu mai am răbdare și genunchiul mi-l pun în pietre
și mă rog de tine,
naște-mă.
Știu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
și tot ce e dincolo de ele,
și atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul și-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Și mă rog de tine,
naște-mă.Știu tot ceea ce tu nu Știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârșitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în fața ta și mă rog de tine,
naște-mă. Naște-mă.
Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu.
Debutul meu este, evident, într-o criză de timp, a fost într-o criză de timp… Debutul s-a produs într-o criză de timp interior, dar într-o maximă contemplare exterioară. 11 elegii, cel puţin pentru mine, sunt dovada începutului poeziei mele.
– Nichita Stănescu
Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia și existența poetului. Punctul de plecare este criza de natură existențială pe care poetul încearcă să o depășească prin meditație. Stilul acestor poezii este solemn și ermetic.
Elegia întâia
Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam
I.
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai stâmtă piele
cu putință. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.El este înăuntrul desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii.II.
Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.III.
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.IV.
Aici dorm eu, înconjurat de el.Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:Spune Nu doar acela
care-l știe pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume îl port.Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.Bat din aripi și dorm
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
și se sfârșește cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.
Nu poți nega ceva ce nu cunoști; pe măsură ce cunoști mai mult ești mai conștient de relativitatea lucrurilor sale. De fapt, elegiile sunt “definiții” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenței poetului. În elegii tema este suferința de diviziune, tânjirea după unitate.
A patra elegie
I
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în chiliile
roșii și albe ale sângelui meu.
În catedrala cu pereți pulsând, s-a retras,
zvârlind și absorbind credincioșii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăți de lună,
în dorința lui de-a exista
mușcându-le pe furiș, noaptea,
când ochii lumii dorm
și numai dinții celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriți
strălucitori,
urcând și coborând ritmic.
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în mine
și
propriul meu trup nu
mă mai înțelege
și
propriul meu trup mă urăște,
ca să poată exista mai departe
mă urăște.
Astfel,
el se grăbește să se prăbușească
în somn,
seară de seară;
şi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheaţă,
cutremurându-se și izbindu-mă și
scufundându-mă adânc în el însuși,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
și neucigându-mă
ca să poată fi totuși trăit de cineva.II
Dar peste tot în mine sunt ruguri
în așteptare,
și ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.Durere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere aruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Și tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăți, aidoma
îmbrățișării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a jumătăților rupte,
cu flacără înceată, atât de înceată,
încât ține aproape o viață
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptată,
povestită, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.
Elegia a zecea
Sunt
Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipaitul
cel dintre ochi și timpan,
cel dintre deget și limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauza,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi liniște,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibrația umedă,
apoi iarași lipsa,
apoi timpanele pentru leneșele
mișcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-nghețat-a mișcărilor
mereu cu suprafața ninsă.Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz și vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spațiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz și auz, între gust și miros
întinzând ziduri ale tăcerii.Sunt bolnav de zid, de zid darâmat
de ochi-timpan, de papila-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracți vânători
speriați de o foame abstractă,
burțile lor țipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Și au trecut peste organul ne-nveșmântat
în carne și nervi, în timpan și retină,
și la voia vidului cosmic lăsat
și la voia divină.
Organ pieziș, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
călcâneu în călcâiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
și obișnuit doar să moară.Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
și steaua Canopus și steaua Arcturus
și Casiopeea din cerul de seară.Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi și de pietre,
de patru roți, de ploaia măruntă
de meteoriți, de corturi, de pete.Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador și zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torențiale, repezi,
și de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul și verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare câinele, și iepurele, cerbul,
copacul, scândura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
și coasta cea care mă ține
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, și divine.Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care o port pe tavă
ca pe sfârșitul Sfântului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celei simple,
nerăbdând alte morți decât morțile
inventate de ea să se-ntâmple.
Sunt bolnav nu de cântece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
ca nu se mai poate împarte
la două țâțe, la două călcâie,
la două picioare în alergare
neputând să rămâie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgând, și la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.
Poetul își exprimă dorința de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul.
Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
”A unsprezecea elegie”, cu subtitlul Intrarea-n muncile de primăvară, poate fi privită la fel de bine din perspectivă cosmică, ori a existenței umane.
Acel „recipient” al esențelor lumii, acea inimă ce pulsează sub straturi de gheață în așteptarea primăverii, acel ou care se sparge pentru ca pasărea să-și ia zborul – toate acestea nu sunt decât metafore pentru a îmbrățișa teorii privind expansiunea timpurie a universului.
După acest moment critic, Universul începe să „crească” în dimensiuni, să se dilate uniform în toate direcțiile, să expandeze cu o viteză bine definită. Dacă această viteză ar fi mai mică decât viteza de lansare, Universul s-ar fi contractat și s-ar fi stins. Dacă viteza ar fi mai mare, gravitația ar fi fost învinsă și nu ar fi permis formarea galaxiilor, a planetelor și nici a vietăților. Cu certitudine însă, cuvântul de ordine în ”A unsprezecea elegie”, e alergarea:
Voi alerga, deci, în toate părțile deodată…
A unsprezecea elegie
Intrare-n muncile de primăvară
I
Inimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,tu, conţinut mai mare decât forma, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naște din ea însăși,
ca să poată muri.Moare numai cel care se ştie pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor.Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întâi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucrurilor duse până la capăt.Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemișcat în el însuși
se poate mișca,
numai cel care e singur în sine
e însoțit; și știe că, nearătată, inima
se va prăbuși mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăți și de planete,sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.II
Totul e simplu, atât de simplu încât
devine de neînțeles.Totul este atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
și nu se mai vede.Totul este atât de perfect
în primăvară,
încât numai înconjurându-l cu mine
iau cunoștință de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sâmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de braţe ale gravitaţiei,strângând la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atât de puternică,
încât îi sare printre brațe mișcarea.III
Voi alerga, deci, în toate părţile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o hergelie de cai biciuiţi.IV
Voi alerga până când înaintarea, goana,
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămânţă,
până când alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tînăr
Întâmpinându-și iubita.V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mişcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrăţişa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.VI
Iată-mă
rămânând ceea ce sunt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stânga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni şi dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului – stelele,
pământului – aer,
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.VII
… trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor,mirat stând în fața soarelui,
aşteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.VIII
A te sprijini de propriul tău pămînt
când eşti sămânță, când iarna
își lichefiază oasele albe și lungi
și primăvara se ridică.A te sprijini de propria țară
când, omule, ești singur, când ești bântuit
de neiubire,
sau pur și simplu când iarna
se descompune și primăvara
îți mișcă spațiul sferic
asemenea inimii
din sine însăși spre margini.A intra curăţit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ!Dar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele, noi suntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri – și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.Dar mai înainte de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înşine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.A fi sămânţă și a te sprijini
de propriul tău pământ.
Poetul reia această temă în volumele ”Obiecte cosmice (Alfa)” și ”Oul și sfera”. În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaștere poezia și matematica. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor. În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor.
Poezia este:
ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit.
În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măre’ia frigului”, “Noduri și semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”.
Moartea este o experiență limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spațiul cunoașterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este
o pădure de simboluri.
Nichita Stănescu a fost fascinat de esențe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să descopere tainele care nu se lasă învinse, care nu-și divulgă nucleul intim. Poetul a avut însă vocația de a pătrunde impenetrabilul, de a-și închipui realității indefinibile. De aici frecvența în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmație și o negație. Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da și nu, între lumină și întuneric, între iluzie și real, între stare de veghe și stare de vis. Modernitatea și valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală și în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independență, considerându-l creator de lumi.
Poveste sentimentală
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltâ,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte și înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
și deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte și înapoi,
și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existențiale. El realizează mutații de sens prin construcții sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor). La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o țesătură de noduri și semne. Semnul este sensul convențional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
Activitatea literară
1955 – Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte,„fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice – cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea.
1957 – În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii.
1957-1958 – Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazeteiliterare (director Zaharia Stancu).
1960 – La sfârșitul anului debutează cu volumul ”Sensul iubirii.”
1963 – Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
1964 – Apare la începutul anului ”O viziune a sentimentelor”, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și intensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.
1965 – Apare în martie volumul de poezii ”Dreptul la timp”.
1966 – Publică la Editura Tineretului volumul ”11 elegii”. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, ”Alfa”.
1967 – Trei volume ale sale sunt tipărite: ”Roşu vertical”, ”Antologia Alfa” şi volumul de poezii ”Oul şi sfera”.
1969 – Tipăreşte Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii ”Un pământ numit România”. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
1970-1973 – Devine redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
1970 – Publică volumul ”În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, ”Poezii”. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
1971 – Apar în Iugoslavia două cărți traduse: ”Belgradul în cinci prieteni”, ediție bilingvă de poezii inedite și ”Nereci” (Necuvintele).
1972 – Publică două noi volume de poezii: ”Belgradul în cinci prieteni” și ”Măreția frigului”. Pentru volumul de eseuri ”Cartea de recitire” obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
1973 – Scoate o antologie de poezii de dragoste ”Clar de inimă”.
1974 – În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
1975 – Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-a patra antologie a sa, ”Starea poeziei”, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.
1977 – La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.
1978 – Publică volumul de poezii ”Epica Magna”, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
1979 – Lansează volumul de poezii ”Opere imperfecte”. Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul ”Bazorelief cu îndrăgostiţi”, traducător Ognean Stamboliev.
1980 – Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan incolaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.
1981 – În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.
1982 – În februarie moare tatăl poetului. Volumul ”Noduri şi semne”, subintitulat ”Recviem” pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială. În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soție, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
1983 – La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării ”Antimetafizica”, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.
1983 – Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii sedeclară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpulunei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
Pe 12 decembrie, pe la miezul nopții, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare și este adus cu salvarea la Spitalul de urgență unde crizele sunt extrem de violente și poetul se stinge din viață fix la orele două și zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt:
Respir, doctore, respir.
1985 – Apare volumul inedit ”Antimetafizica”, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime ”Antimetafizica” în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
1992 – Este editată ”Argotice – cântece la drumul mare”, subintitulată „Poezii”, ediție alcătuită, îngrijită şi prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.
2001 – În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare ”O viziune a sentimentelor”, traducător Ognean Stamboliev.
Despre Nichita Stănescu
Alexandru Condeescu
Între ctitorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori și exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentând asupra lui însuși, el creează un cu totul alt spațiu al sentimentelor decât cel îndeobște cunoscut, spațiu al aventurii poetice unde limba se naște din nou recreându-și la rându-i vorbitorii.
Ştefan Augustin Doinaş
Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea… doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.
Eugen Simion
Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeți din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) și că el însuși este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…
—
Înapoierea cheii
Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea lui.Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.
-->
Răspunsuri
Nichita Stănescu - Eu nu mă spăl de poporul meu
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” (Nichita Stănescu)
“Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.” (Nichita Stănescu, Respirări)
„Cel mai frumos catren, de-as fi in stare sa-l scriu vreodata, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși” – Din dragoste pentru Nichita