O AMINTIRE SECURISTICĂ
1985. O zi de toamnă obișnuită. Bătea vântul, norii stăteau gata să plouă. Eu veneam de la școală cu gândurile rătăcite.Terminasem orele și veneam acasă. La poartă mă așteptau doi tipi bine îmbrăcați, aproape tineri.Se recomandă. Sunt de la securitate. Mă întreabă dacă eu sunt cutare. Da, le răspund. Eu sunt! Avem o reclamație, zic ei.
Pe unul îl chema Pomană, iar pe celălalt Gomoiu, sau cam așa ceva. Privesc la ei și prin suflet îmi trece un curent rece. Ce reclamație?- încerc eu să-i descos. Primul tip scoate din buzunarul raglanului o foaie. Citiți!-mă invită el. Și o citesc. Era un scris mucalit. Acea reclamație mă făcuse bogat. Eu, subsemnatul, dețin aur, bijuterii, aproape un kilogram. Îmi vine să râd. Dar să fiu mai prudent.
Am fugit cu gândul în altă parte. E o cursă, știu unde bat băieții. Dar le țin isonul. Și dumneavoastră credeți ce scrie aici?- îi îtreb eu, curios. Noi avem datoria să cercetăm! Ce băieți gentili! Ne dați voie să facem o percheziție? Cum să nu!- zic eu binevoitor. Intervine și soția: Poftiți! Mai întâi ne cere o declarație cu cât aur avem în casă. Ce aur, două verghete amărâte la degete.
Intră în casă. O cafea, ceva, zic eu. Nu, mulțumim. Și încep să caute prin bibliotecă. Tovarăși, le spun eu, aurul nu se caută în cărți, aurul se caută sub dușumele prin pereți, prin tavan. Eram prost să-l pun în bibliotecă.
Căutând ei prin sertare, dau de niște caiete studențești, pe care eu scrisesem un roman, se intitula „Priveghiul”. Vrem și noi să-l citim!-zic ei așa în glumă. Eu fug cu gândul la câțiva colegi cărora le dădusem să citească romanul. Unul din ei fusese turnătorul.
Îl luăm cu noi, vă lăsăm o notă semnată cum că v-am luat acest manuscris. Bine, bine, zic eu, dar aveți oameni de specialitate, critici literari, ca să vă dați seama despre ce e vorba. Vom trimite manusrisul la București, acolo îl va citi și vor trage concluzii-zic ei puțin iritați.
Și au plecat.
Știam că sunt în atenția băieților pentru glumele pe care le spuneam la adresa tovarășului…
Am rămas eu cu soția sub semnul unei mari întrebări.
Ce vom păți? Acolo erau multe fraze puse în gura personajelor care ar putea să fie interpretate ca o acțiune dușmănoasă la adresa orânduirii socialiste. Așteptam să fiu chemat să dau explicații. Eventual să fiu chiar arestat.
Au trecut așa aproape patru ani.
Vă închipuiți ce a fost în sufletul meu în acest timp?
Am încercat la comitetul județean de partid să mă explic. Nimic. Ei nu știau! Așteptați!- ziceau. N-o să vă învinuiască din senin!
Exact în decembrie,1989, pe 21 mă cheamă șeful de post și-mi dă cele trei caiete cu manuscrisul. Erau citite și răscitite, subliniate, adnotate cu creion roșu.
Le-am primit de la securitate!- a zis șeful de post.
Le-am luat și am fugit la televizor să văd așa –zisa revoluție în direct.
Doamne, câte mai pățește omul în viață!
Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri
va felicit pt initiativa laudabila de a scoate la lumina prin acest fragment inc-o secventa-ntunecata din zbuciumata noastra istorie recenta pe care multi oameni de stat nu pot sau nu vor sa ne-o prezinte asa cum ar trebui
Domnule profesor Ionescu, o scriere pentru mai tinerii de azi, care aud de la parintii lor doar atat: ca pe vremea aia le era mai bine... Lucrurile rele se uita repede, din pacate chiar si in memoria colectiva...
Da este o scenă de penibil, ar trebui să știe și tinerii de azi, dragă prietene. Dorel Gaftoneanu.