Omagiul limbii române

[Maria Calinescu]

De nu ne-am naște în cuvântul
În sânul mamei întrupat
Şi n-ar cunoaşte-n ani avântul
Spre cizelarea ce-i aflat'
Şi dintr-un gângurit firav
În sunetele alipite,
Ea, viața ne este zugrav,
Ne-nvaţă limbi meşteşugite.

Da, orice limbă are-o culoare,
Un gust specific, o melodie, care,
Atunci când o rostim cu dor,
Deschide poarta tuturor.
Şi dacă în rostirea-i sfântă
Dezvălui firea ce ți-e blândă,
Devine şi mai mlădioasă,
Ca vălul nopții de mătasă.

Da! Limba e ca un copil,
Arde-n iubiri fără fitil.
Atunci când tonul ți-e răstit,
Iar chipul tău este umbrit,
Se întristează, plânge, o doare,
Frumos grăită râde-n soare.

Iubesc sortirea prima oară,
Că ma prescris a fi român,
Să pot, în lume bunăoară
Mândră de glie să rămân,
Mândră de limba românească,
Care mi-a fost şi cânt şi casă
Şi leagăn între ieri şi azi
Şi între șes şi munți cu brazi.

Doar limba noastră fermecată
Ne-a tot transmis cea fost odată.
Şi împletind cuvânt frumos,
De-a fost la munte sau mai jos,
A scris istoria, se știe,
Despre iubita Românie!