Zbor de vis
Era plăcut la umbra salcâmilor din jurul cimitirului. Caprele pășteau în liniște, legate de-un țăruș nou, de fier, bine bătut în pământ. Aveam câteva fire lungi de iarbă cu care mai goneam muștele. Se auzea un zumzăit monoton presărat, când și când, cu zgomotele satului. Încet, încet, o dulce toropeală mă cuprinde și parcă simt că pot să mă înalț pe lângă salcâmi în sus, mai sus...
Văd satul de sus și mă mir: - Ce vis frumos și realist!
Apoi mă ridic mai sus, văd calea ferată, podul și copii în jurul șinelor. Privesc plin de interes și simt că mă apropii de ei. Îi recunosc, sunt ca și mine, cu caprele și oile la păscut, dar au luat cu ei și chiroane. Îi văd cum le leagă de șinele de tren, cum se ceartă pe direcția din care o să vină trenul. Pentru că direcția contează! Dacă pui chironul în direcția corectă, va fi turtit și va ieși un cuțit de mai mare dragul, dacă-l pui invers uneori sare și nu iese nimica!
Mă depărtez și de sus văd iar cămpurile, caprele, cimitirul... Și caprele mele nu-s! Au scăpat și-au dat iama-n lucernă, să vezi! Înfrigurat le caut din priviri și văd dezastrul: jitarul se apropie cu șareta pe câmp și acu', acu', o să le vadă! Supărat, le mân cu gândul afară din lucernă, spre cimitir și chiar le văd plecând în fugă. Oare să am noroc? Am, că jitarul s-a oprit pentru niște oi, să le gonească.
Mă trezesc iar lângă cimitir, scuturat de umăr de Onuț:
-Mă, n-ai văzut oile mele?
-Nuuu, tu nu vezi că dormeam?
-Vine jitarul și mi-e frică să nu mi le ia la ocol! Mă omoară ai mei! Vezi că au scăpat și caprele tale, sunt pe aici, n-au intrat în lucernă. Ai mare noroc!
Mă ridic iute, așa e, sunt aici dar urmele din lucernă se văd... Nu mai stau pe gânduri, le mân prin cimitir, ies pe cealaltă poartă și o iau către casă.
Sunt tare intrigat, oare am visat sau...?
Ajung acasă și din vârful agudului, fluier aiurea și mă tot gândesc: ce real era totul! Chiar au fost ceilalti la făcut cuțite? Că parcă nu mai aveau curaj de când 'nea Fane, cantonierul, ne-a interzis!
Și oile lui Onuț... Mai pe seară aflu că au fost luate la ocol.
Iar băieții chiar au fost la podul de cale ferată, la făcut cuțite!
După ani, am fost adus acasă cu AVIASAN-ul de la sanatoriu, și am recunoscut imaginea de sus a satului, așa cum o visasem eu!
Am crescut mare, am mai avut ”vise” reale și am înțeles că uneori, când Domnul vrea, plecăm doar cu sufletul și zburăm, vedem, ne bucurăm de această minune, de acest dar, atât de misterios și neașteptat oferit!
Fenomenul El
Soarele aluneca pe cerul înmuiat de zăpușeală, încet spre delauri. Încep să vină carele de la câmp, iar oamenii vin la noi în curte, să “se cinstească” cu una mica.
Da, la noi, că jumate de casă e magazin sătesc. ”La coperativă” cum spun ei... Aici o felie de tejghea e librărie, alta textile dar cea mai apreciată e felia cu băuturi. E crâșma, că alta nu-i...
Unii vin, alții pleacă, e rumoare, sunt strigăte, râsete... Ce mă atrăgea pe mine, și pe alții cam de vârsta mea erau glumele și pariurile, dacă scăpam de vigilența celor din casă...
Și uneori apărea El, slab, îmbrăcat cu haine ponosite, de căpătat, cu privirile rătăcite, parcă inconștiente... Venea de nicăieri, încet, tacticos, de parcă ieșise la o plimbare și dispărea la fel. Vasilică-i ziceau, dar așa se zicea și la vițeii mici și prostuți!
Adunau oamenii câte douăzecișicinci de bani și-i luau un țoi de rachiu, dar întâi trebuia să-și facă numărul! De fiecare dată i-l complicau, pregăteau câte o surpriză să râdă de el, da el nu se supăra, avea asigurat rachiul lui!
Și începea!
Cei tineri aduceau o buturugă maaare sau un butoi, sau ceva ce-l cărau câte doi trei inși și-i puneau în față! El se așeza tacticos pe un locșor ales și-l mătura grijuliu, cu palma.
-Să “aibă lipici” spunea el.
Își lipea fundul pe locșor, se aranja îndelung și, la un moment dat, spunea: Gata!
Se făcea roată în jurul lui și-al butoiului, eram goniți noi, prichindeii ce ne jucam printre picioarele lor și El începea să se uite! Și se uita... se încorda, se încrunta, de ziceai că acu-l mănâncă pe butoi... Transpira, se ștergea cu mâneca și se uita...
La un moment dat se producea minunea! Butoiul se mișca încet pe loc și apoi se legăna și... se ridica de la pământ! Încet încet butoiul se ridica iar el transpira dar nu se mai ștergea... se încrunta și respira greu și se uita... Iar butoiul mai urca și mai sus, și mai sus... Când ajungea la înălțimea noastră, să tot fi fost vre-un metru și douăzeci, noi fugeam pe dedesubt, iar cei mari ne goneau... Tensiunea era maximă, parcă vibra ceva în aer, fierbea emoția în noi, iar aerul se ondula între el și butoi ca deasupra flăcărilor... Și la un moment dat striga sugrumat, fereeeește! Și bufff... cădea butoiul cu un sunet înfundat... Pământul se zguduia de soc, iar vânzătorul ieșea și striga:
- Da terminați mă odată cu circul! Stricați bunătatea de butoi...Și-i pe inventar!
Iar ei râdeau cu poftă, și-i dădeau țoiul cu rachiu...
După acel țoi el era beat criță și rămânea lat pe lângă curte sau gard, iar iarna se ducea câinele să doarmă peste el să nu înghețe! Nouă ne era milă, dar cei mari il goneau, cică și-a pierdut mințile când a alunecat dealul și i-a acoperit casa, nevasta și vaca...
Câte altele nu mai făceau acolo, pe înserat, si numai om mare mi-am dat seama că am asistat la un fenomen paranormal... O “putere” plătită cu preț prea mare. Mai bine lipsă...
După ani, când am vrut să-l caut, să mai văd odată, nu mai aveam pe cine! Oamenii spun că a fost găsit înghețat, într-un sfârșit de iarnă, când s-au dus zăpezile, undeva intre două sate, pe câmp... Tristă minune, spun oamenii, mai mult blestem... Oare ce-o fi greșit așa tare acel suflet, de a primit așa pedeapsă? Doar el și Domnul stiu...
-->
Răspunsuri