Eliot zâmbi aducerii aminte. Se ridică cam greoi din scaun și-și conduse fiul:
− Dean, treci și pe la răpciugosul ăla de Larry că cică-i răcit, da’ nu vrea să mă deranjeze…
− Trec. Pa, tată!
Casa întunecată îl deprima. De când îi murise nevasta, în brațele lui, fără ca el să o poată ajuta cu ceva, casa rămânea rece oricât foc ar fi făcut în sobă.
Oftă adânc. Ieși pe verandă.
Era o vară cuminte, iar cerul se limpezise. Natura își revenea după cataclism.
Se întinse în hamac. Ațipi.
Îl trezi ceva, nu știa nici el ce. Deschise un ochi, apoi pe al doilea și se strânse în hamac. În fața lui, o sferă cam cât o minge de fotbal bâzâia ușor.
− Când o să scăpăm de spaimele astea? bodogăni.
Sfera se agita. Deși aparent nu făcea decât să se rotească și să balanseze în fața lui, doctorul percepu, aproape fizic, o stare de panică și o chemare iminentă.
Uitând de junghiurile din spinare, înhămă calul și, în trap, ajunse la sfera cea mare.
Tufișurile de altădată se transformaseră în copaci impunători, de un verde negricios, fără frunze, dar cu un aspect acceptabil, pământean. Pe jos, ceva semănând a iarbă, în care mișunau tot soiul de ființe mici, tubulare, de culori roșiatice sau gălbui- negricioase.
Mingea intră în sfera mamă ca în plastilină. Ieși din nou când doctorul nu venise după ea și, vibrând perceptibil, îl îndemnă să o urmeze.
Eliot întinse o mână, care intră fără efort prin suprafața sferei, apoi intră cu totul.
Așteptă să se adapteze la întunericul din interior.
Era înconjurat de miliarde de filamente strălucind palid în culori schimbătoare. Sfera mică avansă, trecând printre aceste spagheti fremătătoare, invitându-l să o urmeze.
„Noroc că nu sunt claustofob”, gândi și, înfrânându-și pornirea de a da la o parte fibrilele, urmă mesagerul până într-o sală, sau ceva asemănător. Aici, atârnând din toate direcțiile, pachete de filamente la capătul cărora… doctorului nu-i veni să creadă:
− Un incubator!
Se apropie de una dintre ființe. Semăna vag cu un om, dar așa înconjurată de miriade de filamente nu putea să o vadă complet.
Încă una, și încă una, apoi, oroare: un grup de filamente uscate și o formă zbârcită, moartă… încă una…
Numără douăzeci de supraviețuitori, restul erau morți. Sau malformați, chiar și pentru privirea lui de pământean.
− Ce e de făcut? Ce se poate face? Ce pot face?
− Nici nu poate fi vorba!Dean se foia prin fața tatălui său. Imposibil. Ce-mi spui tu mie, acum, e de necrezut. Aproape nici eu nu te cred și vrei să te creadă oamenii noștri? Știi ce-o să zică? Știi!? Monștri. Le aduci în casă monștri…
− Și eu? Cum să-i îngrijesc, ce să le fac? Nuuuu! E ceva imposibil.
Tânărul își trânti în cap pălăria și ieși val-vârtej.
Ieși din sferă cu capul plecat.
Mureau de foame. După două zile petrecute în interior, pricepu că ceva se stricase la sistemul de supraviețuire. A adus glucoză, dar nu era suficient… Mureau… Mureau de foame.
Încălecă și dădu pinten calului când, în zare, văzu ridicându-se praf gros.
Căruțe și călăreți. Îl înconjurară.
Din prima căruță, trupeșe și hotărâte, coborâră surorile Hinton urmate de verișoarele cu burțile la gură.
Cei doi frați și cei doi gineri, un pic cam speriați, ridicară din umeri.
Femei coborau și din celelalte căruțe:
− Am auzit că aici copii mor cu zile. Doctore, arată-ne drumul!
Bărbații, bodogănind, făcură un foc de tabără.
Cei doi frați Hinton erau cei mai prăpădiți:
− Nu-i vina noastră. Nebunul ăl bătrân le-a zăpăcit de cap.
− Ia vezi cum vorbești de taică-meu! Ce, crezi că eu sunt de acord cu nebunia asta? Cum or să supraviețuiască?
Oamenii se adunară în jurul lor:
− Ce ne facem, doctore? Au amenințat că ne părăsesc, că suntem oameni fără inimă, că din cauza noastră s-a ales praful de pământul ăsta și acum o să se aleagă și de copiii ăștia de pripas.
− Păi cam au dreptate, dar n-au cum să supraviețuiască.
− Ăl bătrân zicea că seamănă cu el, că l-a copiat cumva cum a făcut și cu copacii ăștia care-s așa și-așa, își dădu cu părerea Larry.
− Taică-meu a înnebunit de tot.
Frații Hinton ridicară din umeri. Nu mai pricepeau nimic.
Femeile începură să iasă una câte una. Aveau în brațe niște ghemotoace înfășate de li se vedeau numai ochii.
Curioși, bărbații se apropiară, dar femeile se făcură scut:
− Huooo! Că nu le facem nimica. Doar să vedem și noi cu ce ne-am procopsit.
Brusc, se produse zarvă:
− Nasc verișoarele! Doctore, doctore!
− Aveți feciori!
− Da’ ăilalți?
− Apăi… ne-om chiti și om vedea, ridică hâtru din umeri Dean.
Verișoarele erau așezate una lângă alta, având câte un plod pe fiecare braț.
Bărbații se apropiară cu fereală.
Parcă simțindu-i, proaspeții născuți începură să zbiere la unison.
Alienii cei mititei rotiră niște ochi mici și aurii către frații lor pământeni, făcură un botic mic, a uimire, apoi începură să piuie precum niște ciocârlii speriate.
Eliot își tufli pălăria-n cap:
− Apoi… după cum țipă, eu zic că-s fete!
***
-->
Răspunsuri