PE CINE NU LAȘI SĂ MOARĂ…*
- I. Budapesta, Hotel “Gellert”, 23 august 1919, ora 12:30:
– Toadere, vez’ bă, că iară te caută copiii ăia gemeni – îi spuse soldatul Mitu Teșcuț, cioban din Loviște, lui Toader Baciu, soldat din Ip, sat din Sălaj, care lucra la intendența trupelor române de ocupație a Budapestei, știa limba maghiară bine, vorbit-citit-scris.
– Adu-i aici, că am să le dau ceva – i-a răspuns Toader și a început să-și strângă hârtiile de pe birou, după care, dintr-un sertar a scos trei poze și a prins a se uita cu drag la ele…
În 1914, când a început marele război, Toader, un bărbat falnic de 30 de ani, însurat și cu patru copii, a și fost concentrat într-un regiment al Armatei 1 – Austro-Ungare și trimis pe front. După certificatul de naștere părea că era ungur, căci acolo era trecut ca fiind… Todor Bacsy. Pe certificatul de naștere al tatălui său era însă trecut numele de Toader Baciu. Până la intrarea României în război, în 1916, a fost cum a fost, dar după aceea a început coșmarul pentru el, fiindcă, înainte de a pleca pe front, tatăl lui i-a spus:
– Tată, tată, îi mare păcat să omori orice om, da-i șî măi mare păcat să omori pă cei de-un sânge cu tine. Ia aminte: or’ce-ar fi, să nu omori români! Uite, ia șî certificatul mieu de naștere, poate ț-o folosî cânva să dovedești că iești român șî nu ungur, bată-i Dumniezău să-i bată de papistaș’, că n-or vrut să-m’ deie șî păntru tinie certificat ca al mieu, că ieu așe voiem – să te cheme ca șî pă minie…
După intrarea României în război, singura preocupare a lui Toader era cum să facă să dezerteze. Știa că dacă n-ar fi reușit să scape și ar fi fost prins, îl aștepta spânzurătoarea, asta era pedeapsa pentru dezertorii din armata imperială. La 27 octombrie 1916, în trecătoarea Tulgheș, a reușit să se facă nevăzut și să se ascundă în scorbura unui fag bătrân, punând în fața ei o creangă stufoasă tot de fag, pe care a tăiat-o cu baioneta de la pușcă. Când a auzit vorbă românească, a ieșit din scorbură cu mâinile ridicate și a început să strige cât îl țineau plămânii:
– Nu trageți, sunt român, mă predau! Nu trageți, sunt român, mă predau!
Doi soldați români din Armata de Nord l-au escortat până în fața căpitanului lor. Unul dintre ei, un loviștean, spuse luând poziția regulamentară:
– Să trăiț’, do’n căpitan! Uitaț’, am prins un inamic, zâce că ie roman, da’ ieu zâc să nu-l credeț’, o fi vr’un șpion, că tomnai d-aia vorbește el românește! Căpitanul, un bărbat bine făcut, puțin mai în vârstă decât prizonierul din fața lui, de loc din Călimăneștii Vâlcii, glumi cu el:
– Măi, soldat Teșcuț, da, știi că nu ești prost deloc? Eu m-aș putea supăra pe tine că am ajuns să mă învețe diplomație militară taman un cioban din Loviște, da’ n-o fac, mă, că ești muntean de-al meu! Lovișteanul Mitu Teșcuț încremeni și abia mai apucă să zică:
– Păcatele mele, do’n căpitan, păi, cum să-m’ permit ieu să vă învăț pă dumneavoastră, am zâs șî ieu după capu’ mieu, fi-mi-ar capu’ al dracu’ să-m’ fie, de, dacă atâta m-a dus, acuș, na, ce să fac? Căpitanul îl liniști îndată, bătându-l afectuos pe umăr:
– Lasă, soldat Teșcuț, capul tău nu are nimic, să ți-l păstrezi așa cum îl ai și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru asta și pentru că ai scăpat de moarte până acum.
– Ei, do’n căpitan, tare mi-ar plăcea ca, după ce s-o găta războiu’ ăsta nenorocit, să veniț’ la stâna mea din Coț’, să mâncăm un berbec fript ș‘-un cocoloș cu brânză de burduf copt pă jar.
– Să te-audă Dumnezeu, soldat Teșcuț, să ne rugăm cu toții să se-ndure de noi – mai spuse căpitanul. Apoi, întorcându-se către Toader Baciu, începu să-l chestioneze:
– Și zici că ești român, soldat, nu-i așa?
– Da, să trăiți, sunt român din satu’ Ip – răspunse prizonierul în poziție regulamentară.
– Și poți dovedi asta? – îl întrebă căpitanul.
Fără să mai răspundă, Toader Baciu îi întinse căpitanului român cele două certificate, al lui și al lui taică-său.
– Ce-i cu astea? – mai întrebă căpitanul, iar Toader Baciu îi explică ofițerului roman ce și cum era cu acele certificate.
– Înțelept tată ai, soldat – i-a răspuns căpitanul după care a continuat:
– Problema e că chiar dacă ești roman, regulamenele militare îmi interzic să te tratez altfel decât ca pe orice alt prizonier de război. Toader Baciu a ajuns într-un lagăr de prizonieri din Ungheni, lângă Iași, iar după război a fost eliberat…
…În vara anului 1919, trupele maghiare au atacat trupele române, la ordinul lui Bela Kun, care, finanțat de Moscova, instalase în martie 1919, la Budapesta, un guvern bolșevic și voia să recucerească Transilvania și să unească Ungaria și Transilvania cu Rusia bolșevică. Auzind asta, Toader Baciu s-a dus la Comandamentul Militar din Cluj și a cerut să se înroleze pentru a lupta împotriva bolșevicilor unguri. Așa se face că a ajuns sub comanda căpitanului din Călimănești, și camarad cu Mitu Teșcuț, îl cunoșteau și au garantat pentru el.
Comportamentul trupelor române în Budapesta ocupată a fost ireproșabil. Toader Baciu lucra, așa cum am spus, la intendență, și primul lucru pe care l-a făcut, ajutat de alți camarazi, a fost să împartă alimente copiilor budapestani înfometați. În mod cu totul deosebit, s-au atașat de el doi copii gemeni, frate și soră, să fi tot avut 10 ani fiecare. Zilnic îl căutau la hotel, iar el le dădea să mânânce pe saturate, ba, le mai dădea mâncare și pentru acasă. Copiii erau bucuroși să stea de vorbă cu el, căci vorbea foarte bine limba maghiară. Au făcut chiar și o poză toți trei, el – în spatele lui Marko și Judith, cu mâinile pe umerii lor. Mare fu surpriza și bucuia acelor copii când au primit fiecare câte o poză. Pe spatele fiecăreia, Toader Baciu le scrisese, desigur, în ungurește: “Pentru Marko/Judith, amintire de la românul Toader Baciu, din Ip, la 15 sept. 1919”. Băiatul i-a scris, la rându-i, pe poza lui Toader: “Cu toată dragostea și recunoștința, pentru Todor Baci, Marko și Judith Csaba, Budapesta, 15 sept. 1919”.
- II. Ip, noaptea de 13-14 septembrie 1940**:
Un vecin ungur i-a indicat caporalului Marko Csaba casa lui Toader Baciu. Pe acesta și pe băiatul lui cel mic i-a împușcat cu revolverul, iar pe nevasta lui Toader, nora lui și cele două nepoțele de 2 și 3 ani, le-a spintecat cu baioneta, erau toți buimaci, neștiind ce se întâmpla. Ajuns la cazarmă, curios, a căutat să vadă ce era în sipetul din lemn frumos sculptat pe care-l furase din casa lui Toader Baciu. A găsit acolo niște scrisori și câteva poze. Deodată încremeni: în una dintre poze era el, sora lui, Judith, și Todor Baci, cel care zile de-a rândul îi hrănise ca pe copiii lui. Pe spatele pozei era dedicația lor, scrisă chiar de el, Marko, în 1919, în hotelul “Gellert”, din Budapesta. După câteva minute în care n-a făcut altceva decât să privească năuc, și pe o parte, și pe alta poza aceea, Marko și-a scos rapid revolverul din toc și și l-a pus la tâmplă… A urmat o pocnitură al cărei sunet a fost puternic amplificat de tavanul boltit și aflat la mare înălțime al încăperii în care se afla, camarazii lui nici nu au avut timp să reacționeze… Ca și Iuda, vânzătorul lui Iisus, în loc să trăiască pentru a se căi toată viața pentru crimele ce le comisese și a și le ispăși făcând bine semenilor, caporalul ungur, devenit din ură, criminal, a ales să-și pună capăt zilelor, ca un nebun ce fusese…
---------------------------------
*Premiul al-II-lea la Concursul Internațional de poezie, eseu, proză scurtă și dramaturgie “Memoria slovelor”, 01.07. - 01.08.2016;
** În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), o treime din teritoriul Transilvaniei a fost cedată Ungariei. Masacrele de la Ip și Trăznea, la care, ulterior, s-au dedat soldații maghiari, au fost săvârșite în condițiile în care România nu se afla în stare de beligeranță cu Ungaria! Dimpotrivă! Noi, să iertăm, fiindcă așa este creștinește, dar să nu uităm!
-->
Răspunsuri