Ploaie, cafea şi alte păcate
Câte-un pic, să nu devină obicei,
Câte-un strop, să nu apară complicaţii;
Aşa vrea timpul să îmi plouă în cafele,
Aşa mă murdăresc de zile fade
Şi încă nu găsesc batiste mai curate
Decât somnul dintre două dimineţi
Absurd pictate în ziare şi perdele.
Ce sunt eu în faţa ploii ca să fug?
Ce am gândit că pot atinge?
Ce-am strigat de m-am văzut învingător
Când lăsam în urmă pietre
Şi-alergam ca un nemuritor?
Cât soare mi s-a strâns pe buze,
Şi câtă rază îmi dansează-n păr!
Câtă lumină se varsă în celule,
Câtă făptură moale mă resimt!
Nu pot lupta cu boli în ploi şi timp
Trăiesc un tratament, cumva fără sfârşit.
Ca un copil orfan de anotimpuri
Şi vag iubit de locurile tinereţii
Îi las pământului scrisori şi îl rănesc
Aşa ud cum mi se-nchină în frânturi
Aşa umil cum mi-l doresc.
Parc-am băut dintr-o fântână-a bătrâneţii
Şi parc-am vomitat o viaţă în aminuri.
Nu ţine geamul scut prea brav,
Nici eu nu sunt şi nici voi fi
Soldatul pe care-l căuta ploaia
Când disperată îmi urla din urmă
Că nu voi fi nicicând mai puţin bolnav
Decât în clipa-n care mă va birui
Şi-mi va sfinţi cafeaua cu o brumă
De-amintiri şi dragoste psihotică.
Asta-i, fereastră dragă, asta-i poveste:
Ploaie, cafea şi alte păcate.
Autor: Lorena
-->
Răspunsuri