La o ceașcă de ceai, în toamna vieții,
Mi-e dor de taina nopților de vară
Și mă întreb, senilă, într-o doară:
De ce mi s-au albit, de-un timp, pomeții?
Totuși mă scald în aerul blândeții
Și-ncerc să uit că și-alții observară.
Oare bătrânețea e o povară?
De ce mi s-au albit, de-un timp, pomeții?
Anii mi-au zdrențuit și epoleții
Cu care mă făleam, dar în tăcere.
Mai beau un ceai și pun și-un pic de miere…
De ce mi s-au albit, de-un timp, pomeții?
În seara asta aștept oaspeții,
La o ceașcă de ceai, în toamna vieții…
-->
Răspunsuri
Un ronset corec, din punct de vedere tehnic, încadrat în subiectul concursului. Poate un pic pesimist?
Nota mea:
(8)
Pesimismul, domnule Muntean, încet, încet își face loc în prezentul nostru, nu totdeauna pictat în culori calde. Toamna vieții este o etapă existențială de care nu scăpăm...
Vă mulțumesc pentru apreciere și nota acordată.
În toamna vieții în tăcere călătorim,
La un ceai adesea cu noaptea vorbim.
Am albit noi, au albit și salcâmii,
Să uităm de trecrea vremii.
Chiar dacă-am albit, dragă Nicoleta,
Noi în ronseturi ne facem șueta
Și-ți mulțumesc astfel frumos
Pentru gândul tău mărinimos.
Sunt îndeplinite toate condițiile. Deși aș schimba oaspeții cu băieții. Cade altfel accentul și rima ar fi perfectă. Iar în loc de "oare bătrânețea e o povară" în versul 7 aș folosi "să fie bătrânețea o povară" pentru mai multa muzicalitate.
Sugestiile dumneavoastră
sunt benefice
, doamnă Gabriela. Probabil
voi ține cont de ele. Vă mulțumesc
.
Cu drag!