O poveste de iarnă erotică…
Îmi miroase a portocală, una dulce și aromată. Simt scorțișoara cum o completează, iar apoi o adiere aspră de vin îmi învăluie starea. Așternuturile albe îmi primesc trupul viclean, iar dincolo, în living, aud în surdină muzică. Un R&b lent care-mi forțează starea și mă impulsonează. Îndrăznesc să mă ridic din pat și să dau draperiile la o parte. Ninge, iar tot ce mi se întâmplă acum este feeric. Zâmbesc, îmi trag halatul plușat peste trupul gol, iar apoi, hotărăsc să adulmec mirosul de vin fiert preparat de el. Mă așteaptă întins pe canapea, iar pe măsuța din sticlă, cana cu vin aburește. Mirosul mă excită, iar corpul său bine tonifiat și zâmbetul șiret trezește în mine patimi.
Apuc cana între mâini, mă așez lângă el, zâmbesc lasciv și-mi bâțâi corpul excitat pe muzică. Se strecoară cu îndrăzneală dincolo de materialul moale, îmi apucă rapid sânii cu mâinile și începe să-i maseze. Gust vinul rapid, iar apoi îmi furișez buzele peste ale lui. Le îmbrac cu dorință și pătrund dincolo de ele cu limba. Dulceața și aroma băuturii completează, mă bântuie și-mi creează în trup plăceri infinite. Mă scaldă în mângâieri, iar halatul moale de mult timp nu-mi mai acoperă pielea. Mă ridică pe brațele lui, și-mi forțează sânii drept imagine. Îi privește hain, apoi ca un nebun conștient de nebunia sa, îi gustă. Suge din ei de parcă tot vinul băut de mine se află acolo, îi adulmecă minuțios de parcă ar fi prima dată când îi vede.
Mângâie cu degetele acolo unde izvorăsc, iar apoi îmi trimite excitarea spre un nivel exagerat. Își introduce în mine mândria și pasiunea, mă face să-mi zbier fărădelegile și neînțelegerile. Acolo unde doare, alintă si acolo unde gem, îndeasă, lovește și pătrunde. Priviri ascuțite, miros de vin fiert și o iubire de-o iarnă încă mă bântuie. Ninge peste eroticul nostru, iar muzica liniștește acum sfârșitul unui nou început.
Un sfert de oră de dragoste (Erotice IV)
Mergeam în același ritm. Apoi a închis telefonul, s-a uitat la mine și mi-a spus că sunt frumoasă. Într-o vineri. Vineri este ziua lui Venus, a Venerei. Pe 14 februarie. 14 februarie este ziua Sfântului Valentin. „V”-ul este doar o coincidență, ca și faptul că, în drum spre metrou, am mers alături, un timp, de un individ care vorbea la telefon. Când s-a oprit, mi-am dat seama că-mi era, fără să știu, tovarăș de drum. Ești frumoasă. E greu să rămâi indiferent când auzi așa ceva. Oricând ar fi rostit și pe orice voce, gândul posibilei tale frumuseți te tulbură. Poate cândva vei renunța la el. Nu încă, nu când se-apropie primăvara.
Mă trezisem într-o ciudată stare de spirit. O fericire calmă, venită de nicăieri. Înainte de a adormi, am râs uitându-mă la o imagine de pe site-ul unui psiholog care încerca să inducă ideea că fericirea e la îndemâna oricui și că e suficientă o anume atitudine ca să atingi extazul: în jumătatea superioară vedeai, într-un câmp verde cu flori roșii, o femeie bucuroasă că există, cu mâinile ridicate spre cer, gata-gata să zboare, în cealaltă, același peisaj și aceeași femeie, stând în fund pe iarbă, tristă. M-am întrebat instantaneu cum ar fi arătat femeia superioară într-un câmp plin de rahat și m-a apucat râsul. În ziua de vineri, 14 februarie, o zi cu soare, aproape de prânz, mă-ndreptam spre metrou. Aveam ore după-amiaza și, cum era sărbătoare, renunțasem la blugi. Am reușit să mă îmbrac mai repede decât de obicei.
Poate pentru că venise deja primăvara. Nu prea fusese iarnă. Ceva zăpadă prin ianuarie, o săptămână de ger și apoi soare de aprilie în februarie. Primăvara înfloresc copacii și arbuștii, ies ghioceii, narcisele și zambilele din pământ, explodează într-o zi-două, le respiri esența vegetală și htonică. Încet, încet se umple câmpul de flori, nu de rahat (sic). Te simți dintr-odată mai tânără, chiar dacă nu ești. În păduri scot toporașii capul lor violet și catifelat, răzbătând la lumină prin covorul de frunze maronii, putrede. Când iarna e grea, mă rog, când era, mirosul lor, mai amețitor decât toate parfumurile de firmă, are ceva cristalin în aerul purificat de săptămânile lungi cu temperatura sub limita de îngheț a apei. Mă uitam la pomii înșirați de-a lungul bulevardului sau prin grădinile din fața blocurilor să văd dacă au ieșit mugurii, pândesc în fiecare an prima înflorire; nu ieșiseră, crengile se-amestecau în arabescuri de un negru șters, uscate, caligrafice, pe cerul azuriu. Poate doar gândul că e 14 februarie îmi crease o stare de spirit primăvăratică, deși era doar februarie și în memoria mea profundă, memoria copilăriei și a speciei, primăvara nu venea mai devreme de 1 martie.
Slab, un metru șaptezeci-șaptezeci și cinci, îmbrăcat în negru, blugi și geacă, cu o cămașă bleu spre gri. N-am reușit să-i văd ochii decât în ceață, avea ochelari cu lentile groase. Și elegantă, a mai zis. Tânără. Nu-i adevărat, i-am răspuns. E o iluzie. Primăvara… N-a venit încă primăvara. Ar fi putut să fie iarnă, anul trecut erau nămeți în februarie și viscol. Da, dar e soare. V-a amețit soarele. C’est le soleil, cum spune un personaj dintr-un roman celebru. Nu cred că e o iluzie, soarele e destul de anemic. Doar atitudinea contează. Primăvara din suflet. Privește-mă. E primăvară. Suntem tineri amândoi, eu am patruzeci și doi de ani. Eu, nu. Nu contează.
Adidașii lui lăsau pe asfalt un fel de pulbere fină, alburie, un fel de sare a singurătății. Praf de zăpadă topită. Profesor de germană. Peter Schlemihl, omul care și-a vândut umbra în schimbul aurului. Pot să-ți spun Peter, nu-i așa? Poți să-mi spui cum vrei. Băiat sărac, născut la periferie, aproape de Circul Foamei. Acum dă meditații prin toate cartierele și uneori așteaptă să se facă ora să sune la ușă. În asemenea momente de așteptare, e normal să-i spui unei femei că e frumoasă. Așa cum Venus a apărut altădată din spuma mării, femeia care se-ndreaptă spre metrou, tramvai sau autobuz se-ntrupează din neliniștea așteptării. Timpul care trece alături de ea capătă forma a două inimi care bat în același ritm sau măcar încearcă. Într-un sfert de oră trăiești o mică poveste de dragoste. Poate chiar o jumătate de oră. În fond, poți întârzia. Puțină lume mai ajunge la timp astăzi.
A învățat germana ca să fugă de-acolo. Doar tata mai trăiește. L-a iertat până la urmă. Mama a murit nici tânără, nici bătrână. Doar foarte singură. Se trezea cu noaptea-n cap ca să mai spele câte ceva. Când nu mai era nimic de spălat, se așeza turcește pe canapeaua din sufragerie și-și făcea manichiura. El stătea la masă și-nvăța la germană. Nu era soare afară. Pe geam pătrundea pâcla unei zile mohorâte și-a fumului gros de la fabrica de vopseluri din apropiere. Tatăl dormea profund. Era paznic la un depozit. Lucra noaptea. Contează. Pereții albi, murdari, jupuiți. La intrare, treptele tocite, urme pe asfalt, praf, urină, frunze, peturi. În spate, mirosul de gunoi fermentat. Și înăuntru. Dacă nu ești atent, dacă obosești, ridurile, scrijeliturile, putreziciunea se strecoară înăuntru. După ce-și făcea manichiura, mama uda florile. Avea balconul plin de flori. Când s-a trezit, tatăl a aruncat pe geam leandrul cu florile de culoarea ciclamei și cu mirosul lor amar cu tot. Cu otrava din el.
Acum se va duce dincolo, se pregătește. L-a iertat. N-am înțeles niciodată de ce nu pot să te iubească oamenii cât ești viu și de-abia când ești altceva te iartă. Pentru că sunt proști și răi, a zis. Acum el a rămas și mai singur pe lume. Are nevoie de o prietenă, de o iubită, de o soție. Vrei să fii soția mea? Eram la gura metroului, ar fi vrut să mă conducă până jos, să coboare treptele cu mine și să ne despărțim pe peron. Era mai romantic. Dar trebuia să se-ntoarcă la eleva lui Otilia, întârziase deja, s-a obișnuit Otilia, nu e prima oară, dar nu întârzii niciodată mai mult de un sfert de oră. Vrei să fii soția mea? Nu știu, poate. Vino duminică în Piața Victoriei, la miting. Dacă răspunsul va fi „da”, voi avea la mine o crenguță cu flori de leandru.
Pe 16 februarie a plouat toată după-amiaza, iar seara a început să ningă. N-a mai venit.
... ...
-->
Răspunsuri
... fotografii în costumullui Adam de prin 1960, undeva prin Bucegii noştri...
... vă vine să credeţi că are 50 de ani?
Modelul chinez de 50 de ani Liu Yelin, celebră în toată lumea pentru aspectul extrem de juvenil în care arată, a pozat pe suprafață înghețată a Lacului Baikal din Rusia.
Măi Rodica, ai pus în "dezbatere vizuală" un subiect sensibil dar până la urmă natural... Voi încerca să răspund pe măsură... deocamdată prin imagini
Cât despre un club privat +18 mai trebuie analizat şi discutat.
Iarnă, frig, zăpadă din abundenţă, dar ele nu se lasă şi „înfruntă” totul îmbrăcate cât mai sumar.
Întotdeauna am crezut că, “sezonul cald” este cel mai propice pentru ca piţipoancele să-şi etaleze minijupurile, picioarele sau nurii. Fotografiile găsite te Internet demonstrează că nu este tocmai aşa. Sunt “piţipoance” care se pot dezbrăca de hainele de iarnă, pentru a face o băiţă sau un pic de plajă, în mijlocul naturii îngheţate. Chiar dacă sunt în chiloţei sau în costumul de baie, fetele pot lejer să aibe o blăniţă minusculă pe ele, jambiere sau de ce nu, clăpari în picioare.
-
1
-
2
-
3
de 3 Următor →