Pe urmele lăsate
Lumea s-a prăbuşit odată cu mine. Plângeam zgomotos, deşi, doream să pot striga mult mai tare. Voiam să-mi strig durerea fără margini, revolta către cel, care îmi luase totul.
L-am cuprins cu braţele într-un legământ, pe care l-aş fi dorit, să nu-l poată desface nimeni, niciodată. Trupul, deşi cald, era inert, dar zâmbetul lui înlocuia cuvintele nespuse, mă asigura că Dumnezeu îl luase în împărăţia lui, absolvindu-l de greşelile pământeşti, puţine şi uşoare, iar lumea lui va fi luminată de candela sfântă a Dumnezeirii. În stare de şoc, plânsul s-a transformat într-un scâncet fără vlagă, braţele s-au desprins din strânsoarea crispată. Privindu-l, în minte mi-au revenit clişeele vieţii, ca într-un film, ce îl vizionam pentru prima oară. Era povestea vieţii mele, povestea noastră.
Visul mamei
Această poveste a început într-o zi de iarnă, 5 ianuarie 1954, într-o casă de oameni simpli, dar gospodari. Era iarnă, una din cele mai grele ierni, aşa spuneau sătenii, iarna din 1954. Zăpada depăşea pe alocuri 3 m, iar pe străzi în jurul fântânilor, oamenii făceau copci, ca să se ştie, că acolo era o fântână. Din uşa casei făceau tunel, ca să poată ieşi să-şi cureţe alei de mers. Atunci, în acea iarnă, dimineaţa, în jurul orei şapte, m-am născut eu, primul copil al familiei Vlad , la maternitatea dispensarului din comuna Tudor Vladimirescu. Bucuria a fost pe măsura dorinţei părinţilor mei, Zoita şi Neculai, care au pornit în viaţă în vremuri de mare sărăcie, dar, cu un crez comun bazat pe dragoste şi respect. Cum a doua zi era Sfânta zi de Bobotează, respectând tradiţia populară, mama nu a uitat să-mi pună sub pernuţă busuioc, să-mi visez ursitul. Surpriză, în noaptea cu pricina, mama a avut un vis foarte frumos.
Când s-a trezit, prima reacţie a mamei mele, a fost o explozie de bucurie legată de visul din noaptea de Bobotează. În acelaşi salon se mai născuse încă cinci copii, printre care şi un băiat, Stoica Maricel, cu care mai tarziu am fost colegi de şcoală primară.
Nerăbdătoare şi tare fericită, mama le-a povestit celor din salon visul:
- Se facea, ca stăteam lângă patuţul fetei, deodată aud un ropot de paşi. Ma apropii de fereastră, să văd de unde vine zgomotul. În momentul când am privit afară, prin faţa casei, trecea un pluton de militari. Unul dintre ei a rupt rândurile şi s-a apropiat de fereastră. A lipit faţa de geam şi s+a uita la Maricica mea, aşa mă dezmierda ea, numele meu, fiind Maria, numele naşei de botez.
Acest vis a marcat-o foarte mult şi ,ori de câte ori, mă alinta îmi spunea:
-Fata mamei, la care au venit militarii! spre amuzamentul şi admiraţia celor, care, o auzeau.
Scene de groază
Tatăl meu, făcea parte dintr-o familie numeroasă, de nouă copii. El era cel mai mare copil al familiei Vlad. Bunicul meu, Vlad Sava, era un om muncitor, dar din cauza unui viciu distrugător, băutura, a semănat în jurul lui teroare, violent fizică şi multe, multe lacrimi. Ori de câte ori consuma mai mult alcool şi cum o făcea foarte des, îşi vărsa furia pe cei din jur, îndeosebi pe bunica, Maria, figura cea mai reprezentativă a femeii de ţară, supusă şi răbdătoare până la extrem.
Din poveştile mamei, care a locuit la socri, dupa, ce s-a măritat, perioadă în care tatăl meu era plecat pentru doi ani în cătănie,(18.09.1950-15.09.1952, Buzias, judetul Timis), am reţinut o scenă care ar îngrozi şi piatra, despre care, se spune, că rezistă la cele mai aspre intemperii:
- Era iarnă şi ger năprasnic, povestea mama. Se înserase şi bunica, grijulie dar şi temătoare, prevestind ce urma să se întâmple, a pregătit cina, a răsturnat o mămăligă uriaşă, ca pentru o familie grea, noua copii şi în momentul când terminase totul, pe uşă învechită de ani, care scârţâia jalnic, şi-a făcut apariţia bunicul, într-o stare de ebrietate foarte avansată. Deşi, bunica l-a întâmpinat cu blândeţe în glas, bunicul, ca un val de furtună s-a năpustit asupra ei cu vorbe grele, de ocară şi în furia provocată de aburii alcoolului, a înhăţat fundul cu mămăligă, din care ieşeau primii aburi şi a turnat-o pe ceafa femeii, care, avea basmaua legată la spate, deci gâtul îl avea desoperit.
Spaima mamei, care asista înmărmurită la scena de groază, i-au dat curajul, să smulgă basmaua soacrei, care nu contenea să ţipe de usturime, fară nici un cuvânt de ripostă faţă de cel, care îi aplicase pe nedrept această nemeritată răsplată. La vederea acestui act de curaj, furia bunicului s-a îndreptat spre nora, care, tocmai a intervenit. Nu a avut timp să-i facă nimic, căci ea, îmbrăcată cu haine subţiri şi cu picioarele goale a zbughit-o pe uşă, afară, în zăpadă, căutând disperată un loc, să se ascundă de ripostele, socrului violent. Ca şi cum, Dumnezeu era prezent la tot ce se întâmplă, în şura de paie era o gaură, din care s-a tot luat hrana sau aşternut pentru animale. Acolo s-a pitit sărmana, tremurând de frică şi de frig. Secundele, minutele i s-au părut ore, iar gerul îşi înfigea colţii, fără pic de milă, în trupul firav şi tânăr.
Într-un târziu s-a aşternut liniştea, iar lampa cu gaz s-a stins. S-au auzit apoi, paşii timizi ai bunicii, care îşi cauta nora, pe cea, care o salvase. Fără prea multe cuvinte, semn că se temea şi de umbra nopţii, a luat-o de mâna şi amândouă au intrat în casă, unde au adornit cu speranţa, ca ziua ce urma putea fi mai bună.
(va urma)
-->
Răspunsuri