Precepte morale
Omenirea încotro? Iată o întrebare ce se pune tot mai acut în lumea modernă, contemporană. Deşi omul cu mintea sa a adus progresul ştiinţific cu binefacerile sale, ba chiar a ajuns în spaţiu străpungând nemărginirea, se pare însă că şi-a neglijat propria ogradă. „Scutură, mă, treanţa din gunoiu’ tău!”, îmi răsună în urechi îndemnul tatălui meu de pe când eram încă un copil şi abia acum la maturitate îmi dau seama cât de valoros, cât de înalt, de înţelept este acest precept moral nescris, transmis, desigur, din generaţie în generaţie de străbunii noştri înţelepţi. Se pare însă că noi ne-am pierdut pe drum, ne-am rupt de „veşnicia” ce „s-a născut la sat”, cum ne avertiza marele poet şi filozof Lucian Blaga, şi durăm lumi trecătoare în ambalaje poleite ce ne fură ochii, minţindu-ne frumos, furându-ne propria căciulă, cum se spune. Căci trăim o viaţă searbădă în oraşe degradate moral, fizic, ele însele ajunse mijloace de degradare umană. Mirajul oraşului cu confortul său, cu luminile sale, aşa cum l-am perceput în copilărie prin peregrinările mele la unchi şi mătuşi, s-a destrămat precum un castel de nisip, odată ce am fost înghiţit de furnicarul său. Simplul fapt că omul trece pe lângă om fără a-şi da „bună ziua” mă înspăimântă. Alienarea pândeşte hulpavă, înzorzonată în haine sclipitoare, iar omul se înstrăinează de bunăvoie şi nesilit de nimeni de om, ba chiar e mândru că de-acum e orăşean cu buletin. Dar oare cât durează această beţie? Căci nu poate dura la infinit. Realitatea este că foarte puţini sunt aceia care se întreabă sau îşi înţeleg drama pe care o trăiesc în fond. Pentru că de fapt ei nu sunt decât nişte dezrădăinaţi, care cu mare greutate se pot adapta luminilor oraşului care îi orbesc. Dar mai ales îi apasă sentimentul că se află închişi ca într-o cuşcă. Cei cu posibilităţi peste medie evadează în week-end, dar majoritatea rămâne mai departe închisă în colivie măcinată de rutină, de plictiseală, de frustrare. Şi nu e de mirare că ospiciile gem, iar cazurile de suicid au luat o amploare fără precedent. Lipsa locurilor de muncă, criza ce se adânceşte tot mai mult afectează psihicul labil al individului, căci nu este nimic mai periculos decât lipsa de ocupaţie. Acesta pare a fi preţul scump plătit de om pentru nesocotinţa sa. Confortul fizic atrage după sine disconfort psihic, căci energia necheltuită se răzbună. Abia acum la maturitate înţeleg sensul îndemnului tatălui meu, ba chiar mi se pare un precept moral sănătos de care ar trebui să ţinem seamă chiar de la primii paşi în viaţă. Se pare însă că fiecare generaţie învaţă numai din propriile greşeli. „Verba docet, exempla trahunt”, sună un dicton latin, şi câtă dreptate are . Însă până nu se lovete cu capul de pragul de sus, omul nu îl vede pe cel de jos. Trist, foarte trist, şi totuşi adevărat.
-->
Răspunsuri