Proză - Vacanţa - Părţile III şi IV

[Theodora Theo A]

III

Salonul răsuna de muzică şi de glasurile încântate ale invitaţilor. Tinerele femei arătau ameţitor în rochiile lor elegante şi zâmbeau cuceritor bărbaţilor care le însoţeau. Muzica ademenitoare făcuse victime şi câteva cupluri dansau înlănţuite într-un abandon care-i excludea pe toţi ceilalţi prezenţi.
Într-un colţ al salonului, cu o mână sprijinită de pian, Karen se afla alături de un domn ce părea uşor intrat în a doua tinereţe şi întreţinea o discuţie aprinsă cu acesta. Ţinea în mână un pahar pe jumatate golit şi din când în când gesticula nervos, stropi de lichid zburând încoace şi încolo.
- Când eşti persoană publică îţi asumi nişte riscuri! spuse domnul cu o expresie de pretinsă înţelepciune.
Karen îl privi dezaprobator, ridicând o sprânceană în semn de iritare.
- Dacă ar fi fost vorba despre dumneata, ai mai fi fost de acord?
- Vă imaginaţi, domnişoară, că eu n-am avut de suferit de pe urma nemernicilor care îşi câştigă pâinea din dezgolirea fundurilor altora?
- Atunci, cu atât mai puţin vă înţeleg atitudinea! spuse Karen îmbufnată. Sau poate că nu au scris ceva care să vă distrugă viaţa din temelii? Bănuiesc că nu v-a părăsit nevasta din cauză că nişte paparazzi v-au prins într-o zi că purtaţi o cămaşă ce nu se asorta cu cravata!
Bărbatul izbucni în râs .
- Atunci, ce propuneţi? Să-i băgăm pe toţi într-o sală şi să-i executăm? întrebă el încă râzând.
- Oh, se poate să facem asta? Vă rog! se maimuţări ea.
Vocea femeii suna sarcastic şi batjocoritor în timp ce-şi rotea ochii prin salon, părând a fi în căutarea cuiva. Dădu cu ochii de Sam şi îi aruncă o privire imploratoare.
Tânărul stătuse deoparte cu acelaşi aer de inchizitor întipărit pe chip şi atitudinea lui nu îmbia pe nimeni să-i caute compania. Înţelese privirea femeii şi îşi dădu seama că aceasta are nevoie să fie salvată dintr-o discuţie care devenea enervantă.
Cu atitudinea lui impasibila se îndreptă spre cei doi şi cu cel mai sec ton posibil spuse:
- Domnişoară Karen, sunteţi chemată la telefon!
Se înclină către bărbat şi facu un gest cu mana către Karen, invitând-o să păşească înaintea lui.
Karen bâlbâi o scuză către bărbat şi se grăbi să se facă nevăzută. Ieşiră împreună din salon, iar pe hol, în spatele uşilor închise, Karen răsuflă uşurată.
- Mulţumesc, spuse ea privindu-l cu recunoştinţă. Mai aveam puţin si săream în gâtul individului! Oare de ce l-a invitat James? Dar el unde e? A dispărut de ceva vreme. Invită toţi nebunii şi mi-i lasă mie pe cap!
Karen îşi fixă privirea interogatoare asupra lui Sam. Acesta i-o susţinu fără să clipească şi spuse cu cel mai credibil ton din lume:
- Habar nu am pe unde umblă! Poate o fi în cameră.
Nemaiavând nevoie de vreun imbold, Karen urcă scările către etaj, ţinându-şi cu mâna poalele rochiei lungi.
Sam rămase o vreme gânditor, apoi, scuturându-se de cine ştie ce gânduri, ieşi afară cu intenţia de a fuma o ţigară. Aerul rece îl lovi cu brutalitate şi începu să tremure aproape instantaneu. Îşi aprinse ţigara cu mână şovăitoare şi trase cu nesaţ în piept. Lăbuş apăru din întuneric şi se gudură prietenos pe lângă el, legănând energic din coadă.
- Hei, amice! exclamă Sam, mângâind animalul pe creştet. Ce-ţi pasă ţie de frig cu blana asta!
Era pe punctul de a termina ţigara, când Lăbuş începu să latre, cu privirea aţintită spre intrarea în curte, care datorită întunericului, era ascunsă privirii lui Sam. Privi într-acolo şi fără să vadă nimic, auzi  zăpada trosnind sub paşii cuiva. Nu dură mult şi silueta unui bărbat începu să se contureze din noapte. Se îndrepta spre el.
- Hm, se gândi Sam, vreun invitat ...
Îl aşteptă până ajunse în faţa lui şi observă că individul nu era deloc îmbrăcat ca pentru o petrecere, ci mai degrabă pentru o călătorie pe munte.
Bărbatul îl ocoli pe Sam şi fără să-l privească , măcar, dădu să intre. Mişcându-se cu o iuţeală de neimaginat pentru un bărbat atât de masiv, Sam se aşeză în faţa uşii, blocând-o aproape în totalitate.
- Binevoiţi a-mi spune, domnule, cu ce treburi pe aici? întrebă Sam privind în jos, către bărbatul ce-l privea imobil de atâta uimire.
- Nu cred că vă priveşte, domnule! îngăimă tânărul.
- Vă asigur, mă priveşte! spuse Sam încruntându-se ameninţător. Sprâncenele lui formau acum o singură linie groasă, ce-i acoperea ochii negrii, făcându-l să pară şi mai fioros.
Tânărul se dădu un pas înapoi şi-l privi pe Sam cu atenţie.
- Glumiţi, nu-i aşa? spuse tânărul trădându-şi nervozitatea prin vocea nesigură. Instinctul de conservare îi spunea că acesta este un adversar redutabil, imposibil de învins prin forţă fizica.
- Băiete, ţi se pare că vezi pe faţa mea vreun semn cum că aş avea simţul umorului? mârâi Sam, apropiindu-şi faţa de a tânărului.
Se priviră în tăcere pentru câteva clipe, părând că se cântăresc din priviri. Tânărul intrus era un bărbat de talie medie, bine făcut şi nu părea să fie trecut de vârsta de treizeci de ani. Avea un chip plăcut, iar ochii de culoare foarte deschisă îi dădeau un aer de om potolit.
- Bine, spuse tânărul într-un târziu, gândindu-se că situaţia devenea penibilă. Numele meu este Alex şi o caut pe stăpâna acestei case. Sunt logodnicul nepoatei dumneaei…
Sam ar fi rămas cu gura căscată, dacă nu ar fi avut de-a face cu suficiente situaţii tensionate în viaţa lui, care l-au antrenat cu vârf şi îndesat pentru astfel de momente. Figura lui impasibilă nu trăda nimic din agitaţia pe care cuvintele tânărului le iscase în interior. Era evident că nu îl putea opri pe tânăr să intre, aşa că mintea lui începu să proceseze cu rapiditate în găsirea unei soluţii.
- Vila este închiriată în totalitate şi acum are loc o petrecere exclusivistă! Dacă doreşti să vorbeşti cu doamna casei va trebui să foloseşti intrarea secundară a acestei case şi să nu te arăţi cu nici un chip în spaţiul destinat turiştilor, altfel vei avea de-a face cu mine!
Sam vorbise pe un ton mai autoritar decât ar fi făcut-o în mod normal într-o astfel de situaţie pentru că voia neapărat ca tânărul să nu uite nici unul dintre cuvintele rostite de el.
Furios la culme, Alex se întoarse pe călcâie şi coborând treptele se făcu nevăzut, îndreptându-se spre intrarea din spatele clădirii, însoţit de Lăbuş.
Cu inima bătându-i nebuneşte, Sam se năpusti în casă. Îşi compuse cu iuţeală un chip calm şi intră în salon unde petrecerea îşi urma cursul. Se îndreptă spre uşa care dădea spre bibliotecă şi bătu şoptind :
- James! James!
Din interior nu se auzea nici un zgomot şi nu primi nici un răspuns. Apăsă uşor clanţa şi îşi strecură capul în încăpere. Nu era nimeni acolo. Spuse în gând o înjuratură şi trânti uşa cu zgomot. Cand îşi întoarse privirea către salon îl zări pe James într-un colţ al încăperii discutând amuzat cu un grup de tineri. Eva era lângă el, iar braţul lui îi cuprindea, tandru, talia. Se îndreptă cu rapiditate către el şi îi spuse calm:
- Poţi veni o clipă?
- Nu acum ,Sam!
- Acum! Trebuie să-ţi vorbesc! aproape că scrâşni Sam.
James îl ştia bine pe Sam şi din tonul lui îşi dădu seama că ceva important se întâmplase. O lăsă pe Eva în compania celor trei tineri şi se depărtă împreună cu Sam. Acesta îl conduse în bibliotecă şi îi relată întocmai întamplarea ce avusese loc în faţa uşii de la intrare, cu câteva minute în urmă. James se încrunta tot mai tare pe măsură ce Sam vorbea.
- Nu vreau ca bărbatul acela să vorbească cu Eva! spuse el.
- L-am avertizat să nu calce pe aici, dar nu pot fi sigur că l-am speriat suficient de tare! Voi încuia uşa asta şi voi sta de pază pe hol! spuse Sam ca pentru sine, părând că-şi făcuse deja un plan de atac. Nu are altă intrare spre salon!
James aprobă şi se întoarse la Eva, de abia reuşind să-şi ascundă nervozitatea. Se postă în spatele ei şi o cuprinse cu mâinile de talie, sărutând-o uşor după ureche.
- Dansăm? îi şopti, şi fără să aştepte răspuns o conduse către ringul de dans.
O cuprinse uşor în braţe şi se lăsară conduşi de ritm. Perechi de ochi curioşi erau aţintite asupra lor.
- Nu am putut să nu observ că te-ai întors puţin cam agitat de la întrevederea cu Sam, spuse ea. S-a întâmplat ceva?
- Nimic din ce nu pot rezolva, spuse el sigur pe sine, privind-o adânc în ochi.
Ea roşi, descifrând mesajul pe care ochii lui negri i-l transmiteau.
- Ador cum roşeşti, frumoasa mea! spuse el cu încântare şi o strânse mai tare la piept.
Karen coborî furioasă scările şi de câteva ori, fu aproape de a cădea, împiedicându-se în poalele lungi ale rochiei. Nu-l găsise pe James în cameră, nu-l găsea nicaieri. Se întoarse în salon şi luă din mers un pahar plin de pe tava unei chelneriţe. Tocmai se pregătea să soarbă din licoarea aurie când dădu cu ochii de cei doi, dansând absenţi, absorbiţi unul de celalalt. Chipul încântat al lui James şi faptul că o ţinea pe tânără mult prea aproape de corpul lui, o enerva şi îi distrugea toată buna dispoziţie.
Lucra de multă vreme pentru el şi nu reuşise în acest timp să-şi anihileze sentimentele pe care acest om le deşteptase în ea. Nu-i dăduse niciodată de înţeles care sunt adevaratele ei sentimente pentru că el o trata cu cea mai nevinovată şi pură dintre prietenii. De câte ori el întâlnea o nouă iubire, inima ei se rupea în mii de bucăţi şi gelozia o consuma încetul cu încetul. Îi observa neputincioasă gesturile de îndrăgostit, dorindu-şi în secret să fie îndreptate asupra ei.
De multe ori, James îi ceruse părerea în legătură cu un cadou sau altul, dorind opinia unei femei. De fiecare dată se conformase şi ignorându-şi sentimentele, se purtase cu loialitate faţă de el. Nu-şi dădea seama ce o supăra atât de mult la această nouă aventură! Celelalte trecuseră ca şi când n-ar fi fost şi el redevenise `al ei`. Îi era mai uşor să suporte afecţiunea lui prieteneasca atunci când nici o femeie nu exista în viaţa lui. Atunci, parcă şi ea îşi putea ignora sentimentele şi reuşea să le mascheze în acelaşi tip de prietenie pe care o simţea la el.
Ieşi supărată din salon, iar pe hol dădu de Sam, căruia îi aruncă o privire plină de reproş.
- Ştiai unde e, nu-i aşa?
Sam nu-i răspunse. O privi doar, cu un soi de înţelegere în privire.
- M-ai făcut să mă simt ca o caraghioasă! îi strigă ea furioasă, iar ochii i se umplură de lacrimi.
Dădu să plece în direcţia bucătăriei, când Sam o prinse cu brutalitate de braţ, imobilizand-o.
- Karen, nu lucrez pentru tine, ci pentru el! Dacă el îmi cere să nu spun nici măcar mamei lui, ce face şi unde e, eu mă conformez! Întelegi? Şi nici tu nu ar trebui să uiţi că lucrezi pentru el!
Karen se smuci din strânsoare şi dispăru pe uşa dublă a unui hol mic, ce ducea spre bucătărie.
Acolo toată lumea era într-un dute-vino constant, total absorbită de ceea ce avea de făcut. Stăpâna casei o observă şi veni imediat către ea:
- Doriţi ceva, doamnă? E nevoie de ceva în salon?
- Oh, nu! Nu-i nimic! Voi sta puţin aici, dacă nu vă deranjez!
- Desigur, luaţi loc! Dacă totuşi aveţi nevoie de ceva - orice - vă rog să-mi spuneţi!
Toţi îşi văzură de ale lor ca şi când ea n-ar fi fost acolo. Se aşeză pe unul din scaunele înalte din jurul insulei de bucătărie şi sorbi abătută din paharul cu vin. Deodată, atenţia îi fu atrasă de o discuţie între stăpâna casei şi Victor. Nu putea auzi chiar tot ce spuneau, din cauza zgomotului facut de cratiţe, farfurii şi alte ustensile de bucătărie puse la treabă.
- O caută pe Eva…îl auzi pe Victor spunând.
- Asta-i bună! exclamă bunica.
O văzu pe stăpâna casei cum îşi şterge mâinile în grabă de şortul de bucătărie, îl aruncă înciudată şi dispare agitată pe o uşă mica. Se asigură că nimeni nu-i atentă la ea şi o luă pe aceeaşi cale. Un hol lung, îngust şi întunecos apăru în faţă. De la capătul lui se auzeau voci. Se apropie tiptil şi când fu suficient de aproape pentru a putea desluşi cuvintele, se opri. Se auzea vocea bunicii şi a unui bărbat.
- Tinere, se auzi vocea femeii, nepoata mea nu-i aici!
- Ştiu că este aici, doamnă. Mi-a spus prietena ei încotro a luat-o! Vă rog! Trebuie neapărat să-i vorbesc…
- Îţi repet, nu e aici şi chiar dacă ar fi, numai peste cadavrul meu ai ajunge să vorbeşti cu ea! I-ai provocat multă suferinţă fetei mele!
- Ştiu că nu m-aţi plăcut niciodată, dar cred că ea trebuie să hotărască dacă să-mi vorbească sau nu! se auzi vocea bărbatului care părea că-şi pierde răbdarea şi renunţă la tonul politicos.
- Am spus ce aveam de spus! se răsti bunica. Acum te rog să pleci de pe proprietatea mea de bună voie! Nu mă forţa să te arunc afară!
Karen auzise destul şi însufleţită de o idee neaşteptată se furişă înapoi în bucătărie. Dădu pe gât întreg conţinutul paharului şi cu un zâmbet ciudat pe chip se îndreptă spre salon.
Se îndreptă spre cei doi şi când ajunse lângă ei îşi drese vocea zgomotos.
- Eva, spuse ea, am o veste minunată pentru tine! Văzând mirarea de pe chipul fetei continuă cu entuziasm. Iubitul tău este aici!
Dacă cineva ar fi înţepat-o pe Eva cu un ac, n-ar fi văzut curgând sânge, atât era de palidă. Tot sângele îi dispăruse din obraji.
Savurându-şi victoria, Karen plusă:
- Îl gaseşti la intrarea secundară a casei, stă de vorbă cu bunica ta!
Mai mult moartă decât vie, Eva se desprinse din braţele lui James având senzaţia că totul a luat sfârşit. Incapabilă să articuleze un cuvânt se depărtă de cei doi şi se îndreptă spre uşa ce părea să se depărteze pe masură ce ea înainta. Înainte de a ieşi, îşi întoarse privirea deznădăjduită spre bărbatul pe care îl iubea, de parcă l-ar fi vazut pentru ultima oară şi ar fi vrut să-şi întipărească imaginea lui pentru totdeauna pe retina sufletului.
După ce Eva dispăru din raza lui vizuala, James o privi pe Karen cu o expresie absolut indescriptibilă pe chip. Ea încă zâmbea satisfacută de rezultatul demersului său. Dar zâmbetul îi dispăru cu totul când îl auzi spunând calm şi hotărât:
- Karen, eşti concediată!
O părăsi acolo şi ieşi din salon. Sam era la datorie şi cum îl văzu îi spuse precipitat:
- Eva…a trecut pe aici…s-a dus într-acolo…nu aveam cum s-o opresc…
James puse mâna pe umărul bărbatului şi-i spuse cu ton resemnat:
- Ştiu! Karen i-a spus! Nu mai e nimic de făcut. Acum totul depinde de ea.
Sam se întristă când văzu expresia de neţărmurită dezamăgire de pe chipul prietenului său. Se mustră în gând pentru că nu fusese în stare să prevină o astfel de situaţie.
- Te rog să mă scuzi faţă de musafirii mei, spuse James cu voce scăzută. Merg sus! Nu am chef să dau ochii cu nimeni acum!
Sam încuviinţă, înclinând din cap. Îl petrecu cu privirea şi fu încredinţat că suferea cu adevărat. Îl văzu cum urca, sfârşit, scările către etaj, părăsit de orice urmă de speranţă.

IV

Trecură două zile destul de neobişnuite în care nu vedeai ţipenie de om prin vilă. Toţi comandau mâncarea în camere şi se evitau reciproc. Singurele fiinţe care puteau fi văzute erau stăpâna casei şi bătrânul ei om de nădejde, Victor, urcând şi coborând scările cu tăvile, când pline , când golite. Îşi aruncau priviri pline de întrebări, dar nici unul nu ştia ce-i lovise pe toţi dintr-o dată.
Din când în când, Sam ieşea din camera lui şi intra în cea a lui James sau a lui Karen, dar figura lui impasibilă nu trăda nimic din ceea ce se întâmpla în spatele uşilor închise.
Bătrâna doamnă observase că nici nepoata ei nu părăsise camera din seara petrecerii, nu dorea să mănânce nimic, era tot mai tristă şi necomunicativă. O cunoştea bine. Ştia că trebuie s-o lase câteva zile, înainte de a-i pune întrebări.
Dimineaţa aceasta părea să decurgă la fel ca şi celelalte. Micul dejun fusese comandat în camere de cei trei, iar Eva refuzase din nou să mănânce
În timp ce Victor se îngrijea ca fiecare dintre cei trei să-şi primească micul dejun, bunica, după câteva clipe de gândire, merse în camera Evei şi fără să bată la uşă, intră ca o furtună. Draperiile grele care acopereau fereastra , făceau ca în cameră să fie o beznă totală, aşa că, bunica le dădu de o parte şi de cealaltă a ferestrei. Camera fu inundată de o lumină galben strălucitoare. Era prima dimineaţă, după mult timp, când vedeau soarele. Un soare puternic, ce strălucea pe cer în toată măreţia şi splendoarea-i aurie.
Deranjată de lumina puternică, Eva se ghemui sub plapumă, dar nu avea să-i meargă cu bunica. Aceasta apucă plapuma cu braţ hotărât şi o dădu cât colo, pe podea. Eva îşi băgă capul sub pernă, mormăind nemulţumită, ceea ce o scoase din sărite pe bunica.
- Te vei ridica acum şi vei merge să iei micul dejun! Dacă nu te ridici într-un minut , aduc o găleată cu apă şi o vărs toată pe tine!
Tonul bunicii era atât de hotărât, încât Eva nu avea nici un dubiu că ea va face întocmai precum ameninţase. Se ridică în şezut şi expresia de pe chipul ei, de totală sfârşeală o îngrijoră pe bunică. Se aşeză lângă ea pe pat şi ridicându-i bărbia o studie cu atenţie.
- Pentru Dumnezeu, copilă! Ce-i cu tine?
Eva mormăi ceva neinteligibil, evitând privirea bunicii.
- Vorbeşte, copilă! Spune-mi ce s-a întâmplat! Alex te-a ameninţat în vreun fel?
- Nu! Nici vorbă!
Atunci Eva îi povesti bunicii ce se întâmplase în seara aceea. Vorbise cu Alex şi-i spusese că totul s-a terminat între ei, că nu mai simţea nimic pentru el. Lui nu-i căzuse bine acest verdict , dar , era băiat inteligent, şi realiză în scurt timp că e mai bine să accepte şi să-şi vadă de viaţă. Eva nu-l lăsase să plece înapoi, în oraş, la o oră aşa târzie în noapte, aşa că l-a învitat să petreacă noaptea la vilă, urmând să pornească la drum, de dimineaţă, pe lumină. El acceptă şi a doua zi, de dimineaţă, dispăru discret, fără ca nimeni să-i observe plecarea.
- Şi? întrebă bunica. De unde starea asta a ta? Nu cumva îl mai iubeşti pe băiatul ăla şi acum suferi după el?
- Nu! Nu! spuse Eva cu ton hotărât. Nu el e problema! Cred că prezenţa lui aici l-a rănit foarte tare pe James. Probabil mă consideră o femeie de nimic! Probabil mă dispreţuieşte!
Rostise aceste cuvinte pe un ton dramatic şi lacrimile ţâşniră nestăvilite.
- De ce te-ar dispreţui, fata mea? întrebă bunica, în timp ce-o mângâia iubitoare.
- Privirea lui …în seara ceea… Doamne! Ce privire avea! Sunt sigură că mă urăşte acum!
Disperarea din privirea Evei o sperie pe bunică. Nu-şi imaginase că într-un timp atât de scurt ajunsese să aibă sentimente atât de puternice pentru acel bărbat, că era subjugată atât de profund. Îşi dorea din suflet să fi putut face ceva pentru ea, dar, nu era ceva care să se poată remedia cu intervenţia ei. Se străduia din răsputeri să scornească nişte cuvinte care să-i aline suferinţa nepoatei, dar nimic nu-i venea în minte .
O lăsă să plângă în voie, gândindu-se în mod iraţional, că odată cu lacrimile s-ar fi uşurat şi de suferinţa ce părea s-o macine pe adorata ei copilă. Cu cât mai abitir plângea ea, cu atât mai iubitoare erau mângâierile ei.
Într-un târziu, fata se mai linişti şi se lăsă convinsă să vină la bucătărie, unde bunica avea să-i prepare un mic dejun săţios.
După ceva vreme, în timp de Eva mânca bunătăţile pregătite de bunica, în bucătărie îşi făcu apariţia Karen, arătând obosită şi slăbită. Dădu cu ochii de Eva, care o privea stânjenită. Coborî privirea şi se aşeză pe un scaun alăturat celui al Evei.
- Oh! Bună dimineaţă! exclamă bunica. Vă servesc cu ceva, domnişoară?
- Nu, mulţumesc! Am luat deja micul dejun în cameră! Sau poate…un pahar cu suc? Întrebă ea, zărind paharul cu suc de portocale aflat în faţa Evei.
- Cum să nu!
Bunica aşeză paharul cu lichidul portocaliu în faţa lui Karen şi se făcu nevăzută, fiind chemată afară de către Victor.
Cele două nu schimbară nici un cuvânt pentru o vreme, fiecare dintre ele stând cu privirea pironită în paharul cu suc, de parcă acolo s-ar fi aflat ceva foarte interesant.
- James m-a concediat! spuse Karen deodată, nedezlipindu-şi privirea de paharul din faţa ei.
Eva o privi compătimitor.
- Oh, îmi pare rău! spuse cu sinceritate.
- E doar din vina mea, am făcut un lucru foarte urât şi… Îmi pare rău! Te rog să mă ierţi!
- Să te iert? Eu?
Eva nu înţelegea nimic.
Karen inspiră cu putere aer în piept, ca pentru a căpăta putere pentru ceea ce avea să spună.
- Când te-am anunţat că iubitul tău este aici, am făcut-o intenţionat. Am vrut că James să audă!
Când văzu privirea surprinsă a Evei, tăcu, cuprinsă de vinovăţie şi ruşine. Tresări când simţi mâna Evei pe umărul ei.
- Nu-ţi mai face probleme! Asta e! Dacă nu i-ai fi spus tu, i-aş fi spus eu. Cred că trebuia să ştie! Nu mai are nici o importantă acum…
Karen o privi cu atenţie pe Eva, ca şi când atunci o vedea pentru prima oară. Într-un fel de neînţeles începea să simtă simpatie faţă de ea.
- Cum adică...nu mai are nici o importantă acum? Te-ai împăcat cu iubitul tău?
- Oh, nu! Ne-am despărţit pentru totdeauna…
- Atunci? Nu simţi nimic pentru James?
Eva roşi, stânjenită de întrebările atât de directe ale femeii.
- Îl iubesc! se auzi spunând, iar vocea ei plină de pasiune o lăsă pe Karen mută de uimire.
Nevenindu-i să creadă că s-a dezvăluit atât de spontan acestei femei, despre care nu ştia mai nimic, coborî privirea.
Într-un impuls spontan, Karen luă mâinile Evei într-ale sale şi le strânse cu putere.
- Îmi pare rău, Eva! Văd că eşti cu adevărat specială şi înţeleg acum de ce el te iubeşte…
- Mă iubeşte? Întrebă Eva, iar ochii ei căutară în ai lui Karen confirmare.
- Da! Te iubeşte! Şi acum suferă pentru că e convins că te-a pierdut! Nu a mai ieşit din camera lui din seara aceea, singurul cu care vorbeşte e Sam. De mine nici nu vrea să audă!
Karen se căia sincer, asta era evident.
- Sam spunea că James vrea să plecăm mâine de dimineaţă! Când vom ajunge acasă, se va termina şi pentru mine! Îmi pare rău! Pentru noi toţi!
Eva simţea că inima îi va sări din piept! Aşadar va pleca! Simţea cum totul se năruie în jurul ei, ca un castel din cărţi de joc. Devenea tot mai palidă pe măsură ce se gândea la faptul că va rămâne fără el.Gândurile îi alergau prin cap ca nebune, ciocnindu-se unele de altele, cuprinse într-un carusel turbat, scăpat de sub control.
- Eva! auzi ca din depărtare vocea lui Karen! Eşti albă ca varul!
Cu o voce care, parcă venea din exteriorul ei, o asigură pe Karen că totul e în ordine. Dar nu era! Se ridică de la masă şi cu mişcări încete de somnambul părăsi bucătăria îndreptându-se spre camera ei. Ajunsă acolo, se prăvăli pe pat, plângând.
Petrecu astfel câteva ore, cufundată în cea mai neagră deznădejde. El va pleca şi fericirea ei odată cu el. Gândul că nu l-ar mai vedea niciodată i se părea de nesuportat. Respiraţia îi deveni greoaie şi se repezi spre fereastră pe care o deschise cu furie. Inspiră cu aviditate aerul rece.
- Sunt bolnavă! concluzionă. Bolnavă de dragoste! Sunt pierdută!
Dar Karen spusese că el o iubeşte! De ce nu vine la ea? De ce nu o căuta? Tot de la Karen aflase că el era sigur că a pierdut-o. Îşi imagina , probabil, că se împăcase cu Alex. Trebuia să-i vorbească, neapărat! O hotărâre rece puse stăpânire pe ea. Hotărârea războinicului care ştie că la sfârşitul luptei există mai multe şanse să-şi piardă viaţa decât să obţină victoria, dar cu toate astea nu poate da înapoi. Fie ce-o fi!
Aştepta cu nerăbdare ca soarele să apună şi regatul întunericului să–şi ceară drepturile asupra întregii suflări. Minutele păreau luni,  orele păreau ani, iar ticăitul discret al secundarului ceasului, părea împunsătură de cuţit în inima ei pierdută. Stătea cu ochii pironiţi pe astrul strălucitor al zilei şi parcă îl ruga să apună mai repede.
Obosită şi sfâşiată de nenumăratele emoţii ce o încercaseră în ultimele zile, se chinuia să nu adoarmă, dar în cele din urmă, fără să se poată opune, somnul o cuprinse în dulcea lui inconştienţă odihnitoare.
Când s-a trezit, camera era cufundată într-un întuneric negru ca smoala şi în toată casa nu se auzea nici o mişcare. Inima îi tresări! Cât dormise? Dacă el plecase? Întinse pe bâjbâite mâna şi aprinse veioza de lângă patul ei. Ceasul arăta miezul nopţii. Se ridică şi cu inima bătându-i asurzitor, deschise uşa şi ascultă cu atenţie. Liniştea era mormântală. Toţi dormeau. Pe timpul nopţii, holurile şi încăperile de la parter erau luminate difuz, aşa că se putea deplasa cu uşurinţă.
Trecu prin faţa camerei bunicii păşind tiptil, apoi trecu prin bucătăria din care trecu în hol. Scările largi din lemn de nuc apărură în faţa ei. Inima îi bătea cu putere. Nu îndrăznea încă să le urce. La capătul lor era camera lui şi odată ajunsă acolo, nu mai putea da înapoi. Inspiră cu putere şi începu să urce treptele. Prima cameră era a lui Sam. Eva ascultă apropiindu-se cu urechea de uşă. Se auzi un sforăit uşor. Înaintă şi când ajunse în faţa uşii lui James simţi că genunchii îi devin gelatinoşi. Inima i se opri în piept când auzi paşi străbătând camera de la un capăt la altul. El nu dormea şi părea zbuciumat de gânduri.
Dincolo de uşa aceea se afla fericirea ei şi totuşi nu îndrăznea s-o deschidă. Ridică şovăitor mâna în aer, cu gândul să bată. Îngheţă când paşii de pe cealaltă parte a uşii se opriră. Se depărtă de uşă cu gândul de a fugi cât mai iute, dar nici nu puse piciorul pe prima treaptă că-şi auzi numele!
- Eva!
Glasul lui era şoptit, atât de mângâietor încât suna ca o melodie de dragoste. Se întoarse încet , fiind conştientă că din momentul în care-i va vedea chipul şi-i va întâlni privirea, va fi pierdută.
El stătea în uşă şi o privea cu ochi aproape rugători. Întinse o mâna către ea.
- De unde ai ştiut că sunt aici? întrebă Eva când ajunse în faţa lui.
- Nu ştiu! Pur şi simplu am simţit un impuls irezistibil să deschid uşa!
Zâmbiră. Era evident că între ei se formase o legătură dincolo de înţelegerea oricui.
El o măsură din cap până în picioare şi ridicând o sprânceană spuse zâmbind:
- De ce umbli prin casă, la o oră atât de târzie, îmbrăcată aşa de ...sexy?
Ea coborî privirea către sine şi observă, abia acum, că purta pijamale. Unele pe care se odihneau poznaşe, personaje de desene animate!
Râseră împreună.
- Şşşt! şopti el ducându-şi degetul aproape de buze. Ne poate auzi cineva!
O prinse de mână şi o trase în cameră. Nu se opuse. Nu putea şi nici nu dorea s-o facă.
Camera lui era cea mai frumoasă din toată vila. Eva o ştia bine. Generoasă ca dimensiuni, avea propriul şemineu, un imens pat cu baldachin, draperii grele la ferestre şi covoare groase preţioase în care piciorul se cufunda plăcut.
Flacări mari se împleteau jucăuşe în şemineul de dimensiuni mari, aruncând umbre îmbietoare pe covorul lânos din faţa lui. Nelăsându-i mâna dintr-a lui, o conduse în faţa şemineului şi o rugă să se aşeze pe covor. Luă iute două perne mari şi pufoase de pe pat şi-i oferi ei una. Se aşeză lângă ea, sprijinindu-se de pernă. O privea cu un aer jucăuş.
- Ce făceai? De ce nu dormeai? îl întrebă ea
- Crezi că puteam să dorm? şi fruntea i se înnegură, amintindu-şi, probabil, de motivul pentru care îşi pierduse somnul. Dar tu?
- Doream să-ţi vorbesc!…şopti ea atât de încet încât el de abia o auzi.
- Aha!… răspunse el evaziv, după care se ridică , se îndreptă spre unul din colturile camerei unde se afla un bar şi aduse două pahare pline cu un lichid roşiatic.
Îi oferi fetei unul, după care se aşeză privind-o cum soarbe licoarea.
- Îmi place cum îţi ţugui buzele pentru a bea! spuse el zâmbind enigmatic. De parcă te-ai pregăti pentru un sărut!
Stânjenită, îi evită privirea în care simţea prea multă înflăcărare, temându-se că nu-i va putea rezista.
Buştenii trosneau în şemineu. În cameră era cald şi plăcut. Lumina gălbuie aruncată de flacările năbădăioase făceau ca totul să capete un aer îmbătător, romantic. El, tolănit lejer în faţa ei, purtând doar o pijama purpurie de mătase. Privirea lui întunecată în care te puteai pierde iremediabil. Toate astea o făceau să simtă o ameţeală uşoară, plăcută, o senzaţie de abandon plin de voluptate, aproape obscen.
Auzi vocea lui ca prin vis.
- Despre ce doreai să-mi vorbeşti, Eva?
``Eva``! Numele ei nu sunase nicicând mai dulce ca acum, rostit de el.
- De parcă-mi mai amintesc!
Pe buzele lui înflori un zâmbet amuzat.
Se lasă tăcerea. Priveau spectacolul flăcărilor oferit de şemineu şi sorbeau din licoarea roşiatică. Eva simţea că el o priveşte cu coada ochiului, dar se străduia din răsputeri să ignore asta. Însă nu prea reuşea, pentru că-şi simţea corpul cuprins de o căldură ciudată, care, paradoxal, o făcea să se simtă ca şi când ar avea frisoane. Învinsă, întoarse privirea către el. Ochii îi erau magici, simţea cum o cuprind cu totul şi se pierde în ei, fără putinţa de a mai evada vreodată.
- James, începu ea cu voce sugrumată, venisem aici să-ţi spun că…
- Lasă asta, Eva! spuse el cu o voce joasă. Vreau să ştiu doar atât…a cui eşti?
- Poftim…? întrebă ea simţind cum mii de fiori îi străbat coloana vertebrală.
- A cui eşti? repetă el, cu acelaşi ton.
Doar părea că o întreabă. În realitate era vorba de o poruncă, trasmisă pe căi de neînţeles pentru ea, în care răspunsul nu putea fi decât unul singur.
Intensitatea privirii lui îi învinse orice urmă de rezistenţă.
- Sunt a ta! Dacă mă vrei! spuse sfârşită şi închise ochii, lăsându-se fără vlagă peste perna moale.
Îl simţi aproape de ea. Nu deschise ochii. Nu avea putere. Când mâna lui se strecura uşor pe sub bluza pijamalei, simţi cum pielea ei reacţionează şi trimit mii de fiori în fiecare celulă a corpului.
- Tu ce crezi? Te vreau? îi şopti la ureche.
Se lipise de ea şi-l simţea plin de dorinţă. Buzele lui le atinseră tandre pe ale ei şi ea întredeschise buzele, lăsându-se pradă pasiunii lui. Limba lui o căuta pe a ei, flămândă. Se simţea ameţită. Locul se învârtea şi ea odată cu el. Mâinile ei rătăceau înnebunite pe corpul lui. Îl simţea zvelt, cu trupul subţire şi puternic. Pielea îi era caldă şi catifelată. Mâinile ei urcară pe ceafă şi apoi se cufundară în cârlionţii moi de culoarea nopţii. Era delicat şi în acelaşi timp îi simţea puterea asupra ei.
Mâna lui cobora încet pe pântecele ei şi se insinuă discret sub pantalonul pe pijama. Ea puse mâna peste a lui şi-l opri. Îi simţea mâna ca de foc, o ardea. El o privi zâmbind şi din ochii lui izvora pasiunea, dragostea…porunca.
- Oh! şopti ea. De ce mă simt ca beată atunci când sunt cu tine? Ce vrajă mi-ai făcut? Mă omori!
- Nu încă! şopti el. De ce-i spui vrajă şi nu-i spui pe numele-i adevărat? Dragoste!.
O strânse în braţe , iar ea i se ghemui la piept. Inima bărbatului bătea ritmat şi în timp ce o asculta, Eva îşi spuse: `Da! Sunt pierdută!`
Ardea în braţele lui. Îl dorea la fel de mult pe cât o dorea el. Pielea îi tremura sub atingerea mâinii iubitului.
În curând adormiră îmbrăţişaţi, privindu-se în ochi, ameţiţi de vin şi de iubirea ce le picura nectarul ei dulce în inimile îndrăgostite.
Eva se trezi peste câtva timp şi îl găsi pe James privind-o. Zâmbi şi se întinse languroasă precum o pisică răsfăţată.
- Ce este, râse ea, am vorbit în somn?
- Te priveam cum dormi şi mă gândeam…
- La ce? întrebă ea şi se ridică pe coate sărutându-i vârful nasului.
- Mă gândeam…
- Oh! Doamne! Dacă şovăi nu are cum să fie de bine! spuse ea privindu-l cu atenţie.
- Mă gândeam că eşti atât de frumoasă, atât de pură! Nu credeam să mai existe astfel de femei pe lume. Şi iată! Am găsit-o într-un colţ uitat de lume!
Îi cuprinse ambele mâini într-ale sale şi o privi cu gravitate. Eva se simţi cuprinsă de nelinişte, neştiind la ce să se aştepte de la aerul ceremonios pe care-l vedea pe chipul lui.
- Mă întrebam, dacă o femeie ca tine ar putea să aibă neinspirata idee de a consimţi la a-şi împărţi viaţa cu un nefericit şi nedemn ca mine? Gelos, capricios, posesiv…
Cuvintele i se poticniră şi rămaseră blocate în gât, cuprins fiind de o emoţie cu totul nouă, solemnă, a cărei importantă îi făcu sângele să-i îngheţe în vine.
Eva încremenise. Nu se aşteptase la aşa ceva, mai ales că se cunoşteau de foarte puţin timp. Ghicindu-i gândurile, James se grăbi să pledeze, mai înfocat decât un avocat în faţa unor juraţi potrivnici.
- Ne vom cunoaşte şi vom creşte împreună, modelându-ne unul pe celălalt. Desigur, nu există nici o garanţie că totul va fi bine. Oameni care credeau că se cunosc bine unii pe ceilalţi, au avut surprize neplăcute, după ani buni de convieţuire, în timp ce alţii, căsătoriţi în pripă, au avut mariaje excepţionale tot restul vieţii lor. Ăsta nu-i un argument. Nu-l accept! Singurul pe care-l accept ar fi acela că nu mă iubeşti
Firava, sau să-i spunem mai bine, aproape inexistenta, ei rezistenţă, nu avu nevoie de cine ştie ce brânci pentru a se preface în praf şi pulbere. Ochii îi fură inundaţi de lacrimi în timp ce-l privea cu infinită tandreţe.
- Dar, ce spui? Eşti tăcută! reluă el asaltul. Vrei să fii soţia mea?
- Da! Vreau! şopti gâtuită de emoţie aprinsă.
Se îmbrăţişară şi ochii amândurora licăreau ca mii de stele inundaţi de lacrimi candide, cuprinşi de fericirea primordială a două suflete gemene, regăsite şi reîntregite.
Rămaseră aşa multă vreme. Nu-şi spuneau nimic. Se priveau, îmbrăţişaţi şi asta le era de ajuns. Comunicau din priviri şi atingerile lor evocau mai mult decât o mie de cuvinte.
Într-un târziu, James, se dezlipi de ea, sări agil pe picioare şi, cu chip strălucitor, se îndreptă spre uşă.
- Unde pleci? îl întrebă Eva, mirată din cale afară de aplombul lui neaşteptat.
- La Sam. Vreau să-i dau instrucţiuni ca de dimineaţă să aducă aici un preot, un ofiţer al stării civile şi mai vreau să-i dau ordin să răpească vreo câteva zeci de săteni şi să-i aducă aici pe post de nuntaşi. Sau preferi câteva sute? întrebă el zâmbindu-i precum un motan cu gândul la smântână.
- Eşti nebun! exclamă ea fericită.
- Nebun după tine, frumoasa mea! Oh! exclamă el prefăcându-se îngrijorat. Desigur, nunta asta se va ţine doar dacă scap cu viaţă din mâinile bunicii tale! Femeia asta e o leoaică!
- Sunt sigură că nu va rezista farmecului tău şi te va ierta! râse Eva, molipsită de freneticul tumult al iubitului.
După ce-i trimise , din uşă, o bezea, se făcu nevăzut.
- Oh! Doamne! Chiar e nebun! concluzionă Eva! Dar şi eu , la fel!
Lipsi câteva minute. Când se întoarse chipul îi era ferm, iar ochii străluceau de hotărâre.
-Ei! Doamna mea! Mai sunt câteva ore…
Întinse mâinile către ea şi o ajută să se ridice. O trase lângă el şi o sărută prelung.
- Poate ar fi mai bine să merg în camera mea, spuse Eva într-un târziu, cu capul încă vâjâindu-i de emoţie.
- Nu! îi răspunse el. Nu te pot lăsa să pleci de lângă mine! Nu, de acum încolo!
El se desprinse din îmbrăţişare, se îndreptă spre barul din colţul camerei şi apăsă butonul unui CD player. O melodie lentă, romantică se auzea încet. Eva nu-l scăpa o clipă din ochi şi când îl văzu îndreptându-se către ea cu privirea ceea expresivă pe care, de acum i-o cunoştea foarte bine, începu să tremure.
O luă de mâna şi o conduse lângă pat. Mâinile lui pe corpul ei, melodia aceea romantică, îi dădeau o stare de beatitudine aşa că nu se opuse când el se apucă să-i deschidă nasturii bluzei, unul câte unul, privind-o. O dezgoli încet, cu grijă şi o privi încântat de ce vedea.
- Eşti minunată, iubita mea!
Ea îşi apropie mâinile de sâni, dorind să-i acopere, însă el o opri.
- Nu! Eşti perfectă!
Acele cuvinte rostite de el pe un ton de stăpân, dar delicat, protector, o încântaseră şi deşteptară în ea simţuri neexperimentate până atunci.
Uşor, îi scoase pantalonul pijamalei şi ea rămase goală, purtând doar frumuseţea ei şi dragostea ce o simţea pentru acest bărbat. Ochii lui se îngustară, privind-o şi îşi muscă uşor buza inferioară.
Luă mâinile Evei şi le puse pe pieptul lui. Ea începu să-i desfacă nasturii bluzei şi cu fiecare dintre ei, dezgolea un petec de piele pe care îl săruta cu buze fierbinţi.
El se eliberă de pantalonul pijamalei şi rămase la fel de gol ca şi ea. Se priveau unul pe celălalt şi se simţeau pereche, că două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Se apropie de ea şi o strânse lângă el ; gemu de plăcere când sânii ei îi împunseră pieptul. Îi ridică bărbia şi o sărută atât de delicat, de parcă iar fi fost teamă să nu strivească un trandafir rar. O luă în braţe şi o aşeză uşor pe pat.
- Eşti atât de frumoasă, iubito! şopti încet. Se aplecă deasupra ei şi-i sărută uşor sfârcurile roz, excitate.Vreau să – ţi sărut pielea, milimetru cu milimetru.
Buzele lui alergau pe întregul ei corp încordat şi înnebunit de plăcere. Simţea că-şi pierde minţile. Gemetele ei îl asigurau că face exact ceea ce trebuie.
- Vino! Te vreau! gemu ea, abia respirând.
Nu mai simţea nici un fel de ruşine, el reuşise să scoată la iveală senzualitatea adânc îngropată în ea. Îl dorea. Era singurul lucru care conta acum. Privirea lui plină de pasiune, încărcată de dorinţa primordială, o înfiora. Trupul lui încordat şi atât de frumos era acum al ei. La dispoziţia ei!
O lăsa să aştepte şi asta o făcea să devină neruşinată. Îl implora din priviri. El zâmbi ştrengăreşte şi se aplecă asupra ei acoperindu-i gura cu un sărut pasional, ce o lăsă fără suflu.
Aproape ţipă în mometul uniunii sublime, totale. Îşi ţinu respiraţia. Se agăţă de corpul lui încordat, speriată de noutatea senzaţiilor pe care le simţea. El îi sărută gâtul cu tandreţe,apoi îşi coborî cu răbdare gura asupra sânilor umflaţi de dorinţă. Se simţea ca prinsă într-un taifun care o arunca, o învârtea, o ridica în înaltul cerului, de unde o lăsa să cadă liber într-un hău voluptos şi periculos. Tot corpul îi reacţiona, adus în pragul delirului.
Îl privi pe bărbatul acesta. Bărbatul ei! Chipul lui era de o mie de ori mai frumos acum, când o iubea şi se lăsa iubit de ea. Totul dispăruse din jur! Erau doar ei doi uniti într-o singură fiinţă. Între ei – o mare infinită de dragoste. Erau precum primul Bărbat şi prima Femeie, într-un paradis doar al lor, unic, irepetabil.

[munteanu mircea]

trebuie sa comprimi aceste prime parti si sa continui intr-o incercare de roman. Iti trebuie un subiect bine gandit si actiunea mai alerta. Ai forta, nu te pierde in descrieri inutile. (Si mai ales in tot felul de explicatii despre o fapta sau alta, o stare de spirit, etc.) Bafta!

[munteanu mircea]

continuarea!

[Lenuş Lungu]

Citit cu drag