Rochia aurie - Partea I

[Theodora Theo A]

    Ziua de lucru luase sfârşit şi Anne se îndrepta încet către casă. Se simţea mai deprimată decât de obicei, mirată că asta  chiar este  posibil. Avusese parte de una din acele zile care par hotărâte să te epuizeze până la ultima picatură de energie, fizică şi psihică. Zile care încep prost încă de cum ieşi din cearşafuri;  te speli pe dinţi cu pasta adezivă a protezei dentare a mamei în loc de pasta obişnuită, afurisita de coafură nu-ţi iese nici s-o pici cu ceară, verşi cafeaua fierbinte peste ţinută, neapărat de culoare deschisă, pui în ea sare în loc de zahăr şi aproape că nu te înduri să ieşi din casă de teamă să nu te calce vreun autobuz sau - de ce nu? - sa-ţi pice un asteroid în creştet, căci probabilitatea să se întâmple aşa pare foarte mare, în astfel de zile.

    Păşea plictisită, privindu-şi vârfurile pantofilor de sport, cu geanta voluminoasă atârnată pe un umăr şi cu mâinile adânc îndesate în buzunare. Tumultul şi vânzoleala din jur, creată de mulţimea care viermuia, înnebunită, in jurul ei, claxoanele stridente ale maşinilor conduse de şoferi aproape isterizaţi de aglomeraţia acelei ore de vârf, păreau inexistente, fiind mult prea preocupată să-şi savureze depresia.

   Nu era clar momentul în care acest  sentiment de blazare se născuse în ea, însă pe zi ce trecea devenea tot mai pregnant, tocindu-i simţurile şi afectându-i capacitatea de a percepe corect emoţiile, lăsând-o indiferentă la tot ce se petrecea în jur.

    Deodată, fără vreun avertisment prealabil, o ploaie deasă cu picături grele, încărcate, începu să cadă din înaltul cerului. Stropii reci, căzuţi pe obraz, o treziră ca dintr-un vis. Îşi roti privirea grea, ca de somnambulă, în jur. Unii trecători îşi scoseseră umbrelele, alţii grăbiră pasul, iar alţii se adăpostiră în pragurile magazinelor sau sub prelatele care acopereau vitrinele frumos decorate.

   Făcu şi ea acelaşi lucru. Îşi găsi un loc printre ceilalţi refugiaţi din calea ploii furioase, de vară. Îşi aruncă privirea asupra vitrinei, unde manechine în diverse poziţii, purtau cu graţie mută, toalete elegante. Privirea îi fu atrasă de o rochie vaporoasă, încreţită la mâneci şi decolteu, care te ducea cu gândul la mare, la briza răcoroasă, la atingerea mătăsoasă şi caldă a nisipului plajei. O studie vreme îndelungată, ochii ei zăbovind cu răbddare asupra fiecarui detaliu al rochiei de culoare galben pal. Îşi aruncă ochii asupra etichetei. Preţul era unul accesibil aşa că se hotărî s-o cumpere şi strecurându-se cu dificultate prin marea de oameni zgribuliţi, intră în magazin.

 Mai târziu, ajunsă acasă, scoase rochia din ambalajul ei şi o întinse pe pat. Se întreba, oare unde va avea ocazia să o poarte, întrucât nu ieşea niciodată în oraş, iar job-ul de instructor de fitness o obliga să fie în permanenţă echipată în ţinute sport. Nu avea deloc viaţă socială, asta nu pentru că nimeni nu-i căuta compania, ci pentru că ea îşi autoimpusese o viaţă retrasă. Nici măcar nu fusese o autoimpunere conştientă, însingurarea insinuându-se pe tăcute, devenind una cu ea, definind-o în faţa celorlalţi, care o considerau un fel de ciudăţenie. Singurele ei prietene erau Mara si Irene, o colegă ce avea în administrare bazinul de înot al complexului sportiv.

   Ar mai fi fost şi mama ei, dar, deşi nu se îndoia de afecţiunea ei maternă, nu se obosise niciodată prea mult s-o şi arate aşa că, atunci când Anne avea nevoie de un cuvânt blând sau de o îmbărbătare, mama ei nu era întotdeauna prima alegere, ba chiar se putea spune că era ultima pe lista opţiunilor. Cu toate acestea aveau o relaţie blândă,  se sunau periodic, înşirându-şi aceleasi banalităţi, care sunau teribil de impersonal, de parcă fiecare dintre ele ar fi recitat nişte replici dintr-o piesă mult jucată, atât de tocită de rutină, încât nu mai încânta nici o inimă. Cu toate acestea, gândul că mama ei există, undeva, îi dădea sentimentul că aparţine cuiva şi nu este singură pe lume.

Un glas de femeie se auzi dincolo de uşă:

- Anne!

- Intră, Mara! răspunse Anne.

O tânără de statură mică, cu un chip blajin şi nişte ochi albaştri, jucauşi şi inteligenţi, intră. Avea un surâs luminos care avea darul de a transmite şi celorlalti din entuziasmul său, încălzind ca un soare.

Mara locuia în apartamentul vecin cu al Annei şi se împrieteniseră rapid din ziua în care, Mara, proaspăt mutată, făcuse turul clădirii, sunând la toate uşile pentru a se prezenta. Era dezinvoltă, volubilă, extrovertită şi Anne o plăcu imediat.

 -Oh! exclamă Mara. O rochie!

Spusese acest ``O rochie!`` cu acelasi aer şi mirare cu care ar fi exclamat `` Un OZN!``

- Hm! Nu te-am vazut niciodată purtând o  rochie! Dar, ia spune! Cu ce ocazie ai cumpărat-o?

- Nici una. Mi-a plăcut şi gata!

Mara privi rochia, o atinse cu palma si o sclipire poznaşă îi jucă în priviri.

- N-am să te las să înmormântezi rochia asta în dulap! exclamă ea şi cuprinzând mâinile Annei într-ale sale, continuă. L-am auzit pe Robert vorbind despre un coleg de-al lui, holtei, căruia i-ar plăcea să-i prezinte o fată cumsecade! Ah! Cum de nu m-am gândit? exclamă ea pocnindu-şi dosul palmei de frunte. Chiar acum mă duc să-l sun!

Şi indiferentă la protestele Annei ieşi ca o furtună din încăpere. Rămasă singură, Anne ridică privirea în tavan, a disperare. Mara era, uneori, ca o furtună scurtă, dar intensă, de vară, care te surprinde în câmp deschis, şi în faţa căreia nu ai nimic altceva de făcut, decât să te pregăteşti pentru a o înfrunta cu stoicism şi speranţă că nu vei ieşi prea şifonat din ea.

    Mara se întoarse peste câteva minute, cuprinsă de încântare, anunţându-şi prietena că la sfârşitul săptămânii avea întâlnire. Anne manifestă o împotrivire energică, dar Mara se aştepta la asta, aşa că-i demontă, cu  răbdare, orice urmă de rezistenţă şi plină de entuziasm, îi prezentă situaţia atât de abundentă în avantaje, încât Anne cedă.

  Luna strălucea pe cerul senin, aruncând o pulbere argintie peste tot ce-i ieşea în cale, în seara în care Mara, aproape ca o târî pe Anne către maşina cu care urma s-o ducă până în uşa restaurantului unde avea întâlnire cu un necunoscut.

 Mara se ocupase de tot. O dusese pe Anne într-un salon de înfrumuseţare, unde fusese răsfăţată cu tratamente corporale şi masaje relaxante, părului îi fusese reîmprospătată culoarea ciocolatie, iar unghiile îi fuseseră aranjate şi vopsite cu lac roşu.

  Când se privi în oglindă, Anne zări un chip necunoscut care îi zâmbea timid, de pe partea cealaltă a sticlei. O versiune splendidă şi luminoasă a vechii Anne. Rochia vaporoasă, de culoarea aurului vechi, îi cădea în valuri voluptoase, până la pământ, în timp ce un cordon subţire potolea învolburarea materialului mătăsos, prins într-o cataramă strălucitoare,  sub sâni. Mara îi împletise părul într-o coadă spic şi-l împodobise cu mici perle aurii.

-          Arăţi ca o zeiţă! exclamă Mara. Oh! De-ai ştii cât de mult te invidiez acum! Invidiez fluturaşii primei întalniri...

-          Oho! o întrerupse Anne. Nu fluturaşi am eu acum în stomac, ci o anaconda care încearcă să evadeze!

  Mara râse şi o împinse afară, pe uşă.

-          Mişcă-te, zeitate laşă, ce eşti!

Când opri în faţa restaurantului, Anne coborî fără convingere din maşină şi chiar s-ar fi urcat înapoi dacă Mara, precaută, n-ar fi blocat uşile maşinii pe interior. Anne arunca priviri imploratoare spre maşină, în timp ce Mara, râzând, îi facea semne cu mâna să se îndepărteze.

Luându-şi inima în dinţi, îşi îndreptă spatele şi o luă încetişor spre intrarea în restaurant, unde un grup de tineri fumau şi sporovăiau între ei. Îşi întoarseră privirile spre ea, studiind-o fără jenă din cap până în picioare. Unul dintre ei scoase un fluierat admirativ. Anne îşi stăpâni impulsul de a-i arde individului o poşetă în cap şi îşi văzu de drum.

     Un valet îi deschise uşa curtenitor, când o zări apropiindu-se, înclinându-se în faţa ei. Un altul apăru imediat şi o întrebă de rezervare. Ea îşi spuse numele , iar valetul o conduse la o masă pentru două persoane, rezervată special pentru ea şi partenerul ei.

    Ajunsese prima. Răsuflă uşurată, gândindu-se că va avea ocazia să-şi tragă sufletul şi să-şi recapete calmul înainte de a da ochii cu necunoscutul.

    Îşi roti privirea împrejur. Localul era unul  foarte intim şi atmosfera era caldă, prietenoasă. Cupluri sau grupuri mai mari de persoane ocupau mesele, schimbând între ei cuvinte pe ton scăzut. Un pian se auzea încet, abia perceptibil. Un chelner se apropie şi o întrebă dacă dorea să comande ceva.

       -    Aştept pe cineva, vom comanda atunci! spuse ea. Dar aş lua un pahar cu vin alb, dacă sunteţi drăguţ…

Chelnerul se înclină politicos şi dispăru. Îşi scoase din poşetă un portfard auriu şi se privi discret. Atunci auzi o voce de bărbat adresându-i-se:

-          Anne?

   Tresări si ridică privirea. În faţa ochilor ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un chip atrăgător, îmbrăcat la patru ace,  ce ţinea un trandafir roşu într-o mână. Ea încuviinţă. Bărbatul era frumos, mult mai frumos decât şi-ar fi putut imagina ea. El se aşeză fără să se prezinte şi-i zambi, lăsând la vedere o dantură perfectă, de un alb orbitor.

    Anne nu-şi putea lua ochii de la el, întrebându-se în sinea ei, cum de un bărbat atat de frumos avea nevoie de întâlniri aranjate pentru a-şi găsi o parteneră.

    El îi întinse trandafirul peste masă, fără să se ridice, privind-o pe tânără cu un aer plin de sine. Pentru a putea lua trandafirul, Anne trebui să se ridice uşor din scaun.

    -    Mulţumesc, şopti ea, privind stânjenită în jur.

    -    Eu sunt Adonis! se prezentă el.

    -    Desigur! spuse ea ca pentru sine, abia reţinându-şi rasul.

    -    Poftim? întrebă el.

    -    Am spus că-i un nume frumos! se grăbi Anne să răspundă.

    -    Mulţumesc lui Dumnezeu, nu eşti urâtă! reluă el după o scurtă pauză.

     -   Ce vrei să spui? întrebă Anne uluită .

    -    Mara are numai prietene urâte, spuse el cu o sinceritate dezarmantă. Dar văd că tu eşti bună de tot!

   `Oh! Doamne!`, îşi spuse Anne în sinea ei, ` Asta nu se întâmplă cu adevărat! Cineva îmi joacă o farsă!`

-          Şi…unde lucrezi, Anne?

-          Într-un complex sportiv. Sunt instructor.

-          Oh! exclamă el admirativ. Şi eu fac mult sport. Uite! Poţi să pipăi, să vezi! spuse el în timp ce-şi masa zona muşchilor pectorali.

-          Nu vreau să te pipăi, Adonis!

    El o privi mirat.

-          Fetelor le plac tipii cu muşchi! spuse el deconcertat de totala ei lipsă de interes.

    `Mie îmi plac cei cu creier, clar nu-i cazul tău!` gândi Anne, dar în exterior eliberă un zâmbet forţat.

-          Oh! Am înţeles! spuse Adonis, cu aerul unuia căruia tocmai i s-a revelat un secret de nepătruns. Vrei să ne cunoaştem înainte!

Îi făcu fetei cu ochiul, complice.

-          Înainte să ce?

-          Eh! Ştii tu! Şi o privi cu un zâmbet insinuant.

    `O voi ucide încet, încet pe Mara!` hotărî în timp ce mintea ei încerca să găsească o modalitate prin care să pună capăt serii acesteia dezastruoase.

    Tocmai atunci apăru chelnerul, care, cu un zâmbet lăţit pe toată faţa, îi întrebă dacă vor să comande. Adonis vru să spună ceva, dar Anne îi reteză avântul.

-          Lasă-ne, te rog, un minut! îl rugă ea pe chelner.

    Apoi, după ce acesta se îndepărtă, se întoarse spre Adonis şi cu voce fermă spuse:

-          Adonis, să nu mi-o iei în nume de rău! Eşti un bărbat minunat, dar simt încă de pe acum că nu există nici un soi de compatibilitate între noi. N-are rost s-o mai lungim, aşa că eu mă voi retrage. O seară plăcută!

Îşi apucă poşeta si dădu sa se ridice, însă Adonis o apucă de mână, strângând-o cu violenţă.

-          Hai, Anne! Nu mai face mutre! Ştiu de ce ai venit aici! Ai venit pentru acelaşi motiv pentru care am venit şi eu!

-          Nu înţeleg!

-          Tu eşti singură şi eu la fel! N-am mai avut o femeie de mult timp şi…, o măsură pofticios din cap până în picioare, …după cum arăţi, cred că eşti al naibii de fierbinte! Hai să mergem la mine!

Furia Annei atinse cote paroxistice şi mâna îi zbură de una singură, proptindu-se cu forţă în obrazul bărbatului. Îl lăsă pe acesta înmărmurit de reacţia pe care, clar, nu o aştepta si se îndreptă, clocotind de indignare, către toaleta localului.

     Ajunsă acolo, se bucură să constate că nu mai era nimeni. Îşi clăti faţa cu apă rece şi se privi în oglindă. Era roşie ca racul, iar inima îi bătea să-i iasă din piept.

     Deodată, uşa se deschise şi Adonis intră ca o furtună şi o cuprinse de braţ. Îi suci mâna la spate şi o cuprinse în braţe.

    -    Lasă-mă, nenorocitule! strigă ea disperată.

    -    Hai, nu mai face pe mironosiţa! Ştiu că şi tu vrei, îi mârâi el în ureche.

   Anne îşi înfipse dinţii în braţul atacatorului şi muşcă puternic, cu forţa dată de disperare. El scoase un urlet de fiară şi-i dădu drumul. După ce se dezmetici, turbat de furie, încercă s-o prindă iar pe Anne. Ea se feri, dar Adonis o apucă de faldurile generoase ale rochiei şi trase cu forţă.  Rochia pârâi şi Adonis rămase cu mai mult de jumătate din ţesătură în mână. Rânji sardonic văzând-o aproape goală. Anne încercă să ajungă la uşă, dar, din păcate, Adonis îi ghici intenţia şi rezultatul fu, că nimeri chiar în braţele lui. O strânse în braţele ca nişte menghine şi încercă s-o înghesuie într-una din toalete. Anne se zbătea cu disperare, aşa că amândoi se împiedicară şi Adonis căzu grămadă peste ea.

   Dintr-odată se simţi eliberată de greutatea corpului bărbatului şi crezu că acesta renunţase la atac, dar când se ridică, văzu că altcineva îl smulsese pe Adonis pe peste ea, şi-l aruncase ca pe o cârpă, zdrobindu-l de peretele opus.

-          Sunteţi bine, domnişoară? auzi ca prin vis vocea unui bărbat.

 Scânci ceva pe post de răspuns şi ochii îi ieşiră din orbite, plini de groază, când îl văzu pe Adonis că se ridică. Bărbatul îşi mută atenţia de la ea către atacator, şi se puse în gardă , pregătit pentru un eventual atac.

Adonis se ridică, clătinându-se şi cu ochii injectaţi de furie îl cântări din priviri pe intrus. Acesta era bine clădit, dar ceea ce-i insuflă o teamă animalică, lui Adonis, fu privirea bărbatului. Privirea fiarei care-şi fixează prada, anticipând cu încântare gustul sângelui fierbinte, curgându-i pe gât. Bărbatul avea niste ochi nefiresc de verzi. Era verdele ierbii, profund, în care palpita viaţa însăşi..

Stergându-şi cu mâneca sacoului un firicel de sânge pe care-l simţise curgând din colţul gurii, Adonis se îndreptă şchiopătând spre uşă.

-          Stai pe loc! tună necunoscutul.

 Apoi, îndreptându-se spre Anne:

-          Doreşti să chem poliţia?

    Anne dădu din cap în semn că nu.

-          Dispari, scursură! şuieră el către Adonis pe un ton plin de scârbă.

Apoi se  apropie de Anne şi o cercetă cu atenţie.

-    Eşti  rănită?

Ea clătină din cap. Abia atunci îşi coborî privirea şi văzu că mai mult de jumătate din rochia ei lipsea. Se ruşină de goliciunea ei, trăgând de ceea ce mai rămăsese din rochie pentru a se acoperi.

Sesizându-i jena, bărbatul îşi scoase imediat sacoul şi o ajută să-l îmbrace.

-          Îl cunoşteai pe nenorocitul ăla? întrebă el, privind-o cu compasiune.

De abia atunci, Anne, lăsându-se pradă sentimentelor de tot felul, izbucni într-un plâns plin de obidă. Bărbatul o îmbrăţişă şi o lăsă să plângă în voie, pe umărul lui.

[Lenuş Lungu]

Am recitit cu drag această proză minunată. Felicitări Theo!