Pășesc în taina nopții, ca și într-un muzeu
A căror exponate emană doar finețe.
Mă-opresc, scot pălăria și vreau să dau binețe.
Se-aprind stele, ca o lumină de la Dumnezeu.
Emoția mă cuprinde în brațe, cu tupeu.
Roșesc și tac, căci cuvintele-mi sunt ciobulețe,
Dar strălucesc în noapte ca niște beculețe.
Se-aprind stele, ca o lumină de la Dumnezeu.
O rugăciune aș spune, însă-i un pic greu,
În liniștea nocturnă, sufletul trist mi-l înmoi.
Cu mâinile-mpreunate, mă rog și pentru voi.
Se-aprind stele, ca o lumină de la Dumnezeu.
În ritualul ancestral, încerc să fiu doar… eu!
Pășesc în taina nopții, ca și într-un muzeu…
-->
Răspunsuri
Of, of şi iar of! Chiar şi la maraton , pe final, omul mai oboseşte... Aici aţi obosit!
La primul vers nu văd rostul lui "şi", nu sună "poetic";
A căror - parcă ar trebui ale cărui dacă se referă la muzeu, dacă se referă la taina nopţii ar trebui ale căror )zic eu, dar poate greşesc, deja şi eu sunt la final de zi)
Ciobuleţe-beculeţi cred că e un pic forţat, doar pentru rimă
Iar rimele - doar de rang 2.
Nota mea:
(6)
Aveți dreptate și-n acest caz, domnule Muntean. voi înlocui în arhiva personală primele două versuri (și implicit ultimul vers) astfel:
„Pășesc în taina nopții, ca și precum într-un muzeu
A căror Ale cărui exponate emană doar finețe.”
Vă mulțumesc pentru observații, domnule Muntean.
În ochii tăi tăcuţi ca noaptea, se aprind stele cerului vii. O rugăciune să spui mereu, alături de noi este numai Dumnezeu.
Cuvintele dumneavoastră mi-au pătruns în suflet. Vă mulțumesc, doamnă Nicoleta.