Soarele părăsește cerul lăsând în urma sa posomorâre, înfrigurare. Lia aproape ca niciodată se trezește după ora nouă. Capul îi era atât de greu de parcă ar fi de plumb, jumătate dezvelită de pătura groasă, contemplează pe fereastră mișcarea frunzelor, picioarele Catincăi, totul într-o culoare tristă, până și lătratul lui Lăbuș, răgușit denotă aceeași tristețe. Un gând rătăcit îi transformă chipul, venea dintr-o tristețe apăsătoare. A venit aici de mai bine de o săptămână și nu l-a vizitat pe unchiu Ion, fratele tatei. O tulbură gândul că avea să-l vadă totuși. Trebuia să facă acest pas, nu putea fugi de el.Nu-l mai văzuse din ziua înmormântării. Se ridică brusc din pat, se îmbracă repede.Ia micul dejun aproape în grabă și pornește spre gară.
Pasul îi este apăsat, hotărât nedându-și posibilitatea de a se întoarce. În pieptul ei erau lacrimile adunate, resimțite ca un nod în gât. Tot înghițea în sec respirând adânc totodată. Ajunsă în fața porții, o deschide aproape brutal, în mod inexplicabil, sprâncenele erau strânse la mijloc prevestind a ceartă.
La un semn nevăzut, câinele anunță speriat prezența unui intrus periculos, pe care Lia încercă să-l ademenească cu vorbe dulci și gesturi prietenoase, dar rezervate.
Este întâmpinată de o prezență necunoscută, o femeie voinică, cu privirea ageră și cu chipul brăzdat de riduri, mâinele ridicate în șolduri întrebau tăcut cine este și ce caută.
- Bună ziua, sunt Lia, nepoata domnului Munteanu, răspunde fata nelăsându-se intimidată de chipul aspru probabil de muncă și supărări.
- Aha, încuviințează femeia de parcă o aștepta demult pe tânără și-i întoarce spatele semn să o urmeze.
În spatele ei, Lia măsura cu nesaț curtea de parcă vizitează un muzeu. Curtea avea un iz tomnatic, era prăfuită de singurătate, de trecerea vremii. Pașii fetei deveneau tot mai nesiguri. Intră în casa devenită tot mai mică pentru Lia, dar care păstrează mirosul atât de familiar al unchiului ei. Oprită în holul lat, pătrunde cu privirea camerele ușele închise. Și le amintește perfect, surâde la gândul că unchiul ei nu suporta ușile închise, pentru că, pretindea el, se sufocă. Femeia o lăsă sigură în fața ușii camerei unde se afla acum nea Ion. Lia bate discret cu vârful degetelor, apoi intră. Corpul robust zace pe pat încărcat cu perne de diferte mărimi, și după câteva minute bune, ploapele se deschid lăsând să se vadă un frumos albastru al irișilor, nările încep să tragă cu nesaț aer, și pieptul mișcă cu putere pătura de deasupra.
Lia îl privi cu zâmbetul înghețat,se așează pe scaunul din fața patului. În tăcerea asta dureroasă, degetele delicate mângâie încheietura mâinii aflate în partea ei.
- Era așa de fericit când te-ai născut. Avea o anume preferință pentru fete.Ai fost stea lui strălucitoare. Ești fărâmă din sufletul lui.
- Unchiule..., vorbește Lia șoptindu-i ca într-un vis.
- Aș fi vrut să fi ajuns la timp... vocea îi tremura a plâns.
Încercând să nu dea atenție vorbelor unchiului,urmărește tăcută linia trupului robust,gâtul gros,umerii ce poartă amprenta poverilor duse în această viață. Și de câte ori, au purtat-o pe ea în ceasurile de joacă când Ion se bucura să-i audă râsul copilăresc. Nu avusese copii. Îi iubea, dar soarta îi refuzase această împlinire de a fi părinte, dar se resemnă destul de repede. A trăit cu soția lui, Anișoara, s-au iubit foarte mult, dar o boală cruntă i-a luat-o. De când a rămas paralizat, este îngrijit de această femeie, Aneta.Nu o prea suportă că e ursuză, dar n-are ce face. De fapt, nu acceptă blestemata asta de paralizie...
Apoi, o întreba pe Lia ce fac Radu, Ana, Vasile. Voia să știe tot ce era în afară, viața de dincolo de camera asta. Fata îi răspunde cu zâmbetul pe chip, cu vocea ei calmă, în detaliu tot ce o întreabă.El o ascultă fericit.Mai închidea ochii de parcă dorea să uite de ce trăia acum și să creeze cu mintea o altă realitate.
Ion a fost un om muncitor, blând și vesel.Îi plăcea să trăiască la țară, să muncească. Nu se plângea niciodată de muncă. Îi plăcea să petreacă, a fost un flăcău strașnic,dar care nu-ți pierdea cumpătul. A făcut un singur gest nebunesc la viața lui. A furat-o pe Anișoara de la părinții ei ca să-i determine să o lase să se mărite cu el. Doar bunicul a fost de acord mutal cu soluția asta. Au fost lăsați să se ia și a fost bine.
-Copil drag, așa aș vrea să te îmbrățișez, dar..., rostește Ion cu vocea tremurată.
Lia își așează cu grijă capul pe piepul lui, și îi mișcă puțin mâna cealaltă ținându-i bine palma.El se forțează să împreuneze mâinele. Sufletele lor erau conectate la o așa emoție, dor și fericire ce nu putea fi exprimate. În această îmbrățișare, Lia își regăsea tatăl și Ion fratele cel mic.
- Până pleci, vino să mă vezi, căci nu vom mai avea timp.
- Da..., reușește ea să zică, închide ochii ca într-o încruntare de durere.
Nu au mai vorbit, stăteau așa...până când pașii greoi se opresc în dreptul ușii.Apare Aneta care vorbi răspicat:
- E vremea să iei pastile.
- Bine.Nenorocitele alea de pastile care dau somnolență.
- O să plec acum, sopti Lia ți-l sărută ușor pe frunte.
- Mulțumesc că ai venit, copilul meu drag.
Ieși pe lângă Aneta, pe care o salută politicos. Nu mai privi în urmă. În pieptul ei se oprise toate lacrimile, cuvintele de tânguială, suspinele.Se sforțase să fie zâmbitoare pentru el, să-i dea curaj.Într-un minut era la poartă însoțită de lătratul câinelui. Inima Liei bătea gata să iasă din piept, ochii se umplură de lacrimi de durere mută, maxilarul era încleștat. Iese din curte.Se oprește în dreptul porții. Lacrimile se prelingeau lung, privirea nu cuteză să se ridice, nici un simț nu mai răspundea. ”Bietu de el” gândi ea.Înaintează fără energie.
-->
Răspunsuri
Soarele părăsește cerul lăsând în urma sa posomorâre, înfrigurare. Lia aproape ca niciodată se trezește după ora nouă. Capul îi era atât de greu de parcă ar fi de plumb, jumătate dezvelită de pătura groasă, contemplează pe fereastră mișcarea frunzelor, picioarele Catincăi, totul într-o culoare tristă, până și lătratul lui Lăbuș, răgușit denotă aceeași tristețe. Un gând rătăcit îi transformă chipul, venea dintr-o tristețe apăsătoare. A venit aici de mai bine de o săptămână și nu l-a vizitat pe unchiu Ion, fratele tatei. O tulbură gândul că avea să-l vadă totuși. Trebuia să facă acest pas, nu putea fugi de el.Nu-l mai văzuse din ziua înmormântării. Se ridică brusc din pat, se îmbracă repede.Ia micul dejun aproape în grabă și pornește spre gară.
Pasul îi este apăsat, hotărât nedându-și posibilitatea de a se întoarce. În pieptul ei erau lacrimile adunate, resimțite ca un nod în gât. Tot înghițea în sec respirând adânc totodată. Ajunsă în fața porții, o deschide aproape brutal, în mod inexplicabil, sprâncenele erau strânse la mijloc prevestind a ceartă.
La un semn nevăzut, câinele anunță speriat prezența unui intrus periculos, pe care Lia încercă să-l ademenească cu vorbe dulci și gesturi prietenoase, dar rezervate.
Este întâmpinată de o prezență necunoscută, o femeie voinică, cu privirea ageră și cu chipul brăzdat de riduri, mâinele ridicate în șolduri întrebau tăcut cine este și ce caută.
- Bună ziua, sunt Lia, nepoata domnului Munteanu, răspunde fata nelăsându-se intimidată de chipul aspru probabil de muncă și supărări.
- Aha, încuviințează femeia de parcă o aștepta demult pe tânără și-i întoarce spatele semn să o urmeze.
În spatele ei, Lia măsura cu nesaț curtea de parcă vizitează un muzeu. Curtea avea un iz tomnatic, era prăfuită de singurătate, de trecerea vremii. Pașii fetei deveneau tot mai nesiguri. Intră în casa devenită tot mai mică pentru Lia, dar care păstrează mirosul atât de familiar al unchiului ei. Oprită în holul lat, pătrunde cu privirea camerele ușele închise. Și le amintește perfect, surâde la gândul că unchiul ei nu suporta ușile închise, pentru că, pretindea el, se sufocă. Femeia o lăsă sigură în fața ușii camerei unde se afla acum nea Ion. Lia bate discret cu vârful degetelor, apoi intră. Corpul robust zace pe pat încărcat cu perne de diferte mărimi, și după câteva minute bune, ploapele se deschid lăsând să se vadă un frumos albastru al irișilor, nările încep să tragă cu nesaț aer, și pieptul mișcă cu putere pătura de deasupra.
Lia îl privi cu zâmbetul înghețat,se așează pe scaunul din fața patului. În tăcerea asta dureroasă, degetele delicate mângâie încheietura mâinii aflate în partea ei.
- Era așa de fericit când te-ai născut. Avea o anume preferință pentru fete.Ai fost stea lui strălucitoare. Ești fărâmă din sufletul lui.
- Unchiule..., vorbește Lia șoptindu-i ca într-un vis.
- Aș fi vrut să fi ajuns la timp... vocea îi tremura a plâns.
Încercând să nu dea atenție vorbelor unchiului,urmărește tăcută linia trupului robust,gâtul gros,umerii ce poartă amprenta poverilor duse în această viață. Și de câte ori, au purtat-o pe ea în ceasurile de joacă când Ion se bucura să-i audă râsul copilăresc. Nu avusese copii. Îi iubea, dar soarta îi refuzase această împlinire de a fi părinte, dar se resemnă destul de repede. A trăit cu soția lui, Anișoara, s-au iubit foarte mult, dar o boală cruntă i-a luat-o. De când a rămas paralizat, este îngrijit de această femeie, Aneta.Nu o prea suportă că e ursuză, dar n-are ce face. De fapt, nu acceptă blestemata asta de paralizie...
Apoi, o întreba pe Lia ce fac Radu, Ana, Vasile. Voia să știe tot ce era în afară, viața de dincolo de camera asta. Fata îi răspunde cu zâmbetul pe chip, cu vocea ei calmă, în detaliu tot ce o întreabă.El o ascultă fericit.Mai închidea ochii de parcă dorea să uite de ce trăia acum și să creeze cu mintea o altă realitate.
Ion a fost un om muncitor, blând și vesel.Îi plăcea să trăiască la țară, să muncească. Nu se plângea niciodată de muncă. Îi plăcea să petreacă, a fost un flăcău strașnic,dar care nu-ți pierdea cumpătul. A făcut un singur gest nebunesc la viața lui. A furat-o pe Anișoara de la părinții ei ca să-i determine să o lase să se mărite cu el. Doar bunicul a fost de acord mutal cu soluția asta. Au fost lăsați să se ia și a fost bine.
-Copil drag, așa aș vrea să te îmbrățișez, dar..., rostește Ion cu vocea tremurată.
Lia își așează cu grijă capul pe piepul lui, și îi mișcă puțin mâna cealaltă ținându-i bine palma.El se forțează să împreuneze mâinele. Sufletele lor erau conectate la o așa emoție, dor și fericire ce nu putea fi exprimate. În această îmbrățișare, Lia își regăsea tatăl și Ion fratele cel mic.
- Până pleci, vino să mă vezi, căci nu vom mai avea timp.
- Da..., reușește ea să zică, închide ochii ca într-o încruntare de durere.
Nu au mai vorbit, stăteau așa...până când pașii greoi se opresc în dreptul ușii.Apare Aneta care vorbi răspicat:
- E vremea să iei pastile.
- Bine.Nenorocitele alea de pastile care dau somnolență.
- O să plec acum, sopti Lia ți-l sărută ușor pe frunte.
- Mulțumesc că ai venit, copilul meu drag.
Ieși pe lângă Aneta, pe care o salută politicos. Nu mai privi în urmă. În pieptul ei se oprise toate lacrimile, cuvintele de tânguială, suspinele.Se sforțase să fie zâmbitoare pentru el, să-i dea curaj.Într-un minut era la poartă însoțită de lătratul câinelui. Inima Liei bătea gata să iasă din piept, ochii se umplură de lacrimi de durere mută, maxilarul era încleștat. Iese din curte.Se oprește în dreptul porții. Lacrimile se prelingeau lung, privirea nu cuteză să se ridice, nici un simț nu mai răspundea. ”Bietu de el” gândi ea.Înaintează fără energie.