Un explorator chirchiz a descoperit la sud est de polul nord două populaţii nemaivăzute pînă de curînd : Mirondelele şi contrapartea lor masculină, numiţi Stronţi.Mirondelele au o natură eminamente femină, în sensul graţiozităţii, preţiozităţii, impetuozităţii şi trăiesc majoritatea timpului în apă, deşi nu sînt acvatice, dar ceea ce le dă un aer unic între toate speciile umane este o fudulie atît de mare, de mare, de mare, încît dacă ar fi fost o ţîră mai mare s-ar fi numit ocean, de aceea este socotită doar mare, ca să nu se creeze confuzionări.Dar pe lîngă mărimea sa, acea excrescenţă care nu trebuie nicicum confundată cu ceva ce se găseşte între picioarele unui patruped sacrificat de obicei în ajunul Crăciunului, mai are o trăsătură definitorie, care este intangibilitatea !
Să nu care cumva să te împingă vîntul, cuvîntul sau nesăbuinţa să încerci să atingi acea excrescenţă, că mirondelele sar în sus precum caprele de munte.Fac ţuşti pe dulap sau pe draperie cînd fie şi din nebăgare de seamă le-ai atins la excrescenţă.Ei, dacă vă închipuiţi că asta ar fi singura reacţie, înseamnă că n-ati cunoscut nici o mirondea în viaţa voastră, ci poate numai stronţi, de sînteţi de sex feminin voi cele care cetiţi aceste rînduri.
Pentru că, evident, singurele deosebiri anatomice dintre mirondele şi stronţi se află undeva în partea mediană a corpului lor.În rest au acelaşi comportament.Sigur, ar fi o nesăbuinţă din partea chirchizului să afirme că toate exemplarele de stronţi şi mirondele se comportă identic, că doar nu-s maimuţe ! Ele sînt fiinţe umane, ca tine şi ca mine, şi se comportă variat sau chiar mai variat decît culorile unei păduri la mijlocul toamnei.Asta pentru că au o mulţime de panglici de nenumărate forme şi mărimi la dispoziţie.
Unii curioşi chiar au încercat să creeze un program de calculator foarte performant pentru numărarea sau măcar cuantificarea panglicilor mirondelelor , folosind teoria improbabilităţilor care se exclud reciproc, iar rezultatul a fost atît de straniu, încît nu putea fi citit. Mai exact, fiecare pereche de ochi citea alte cifre, în funcţie de indispoziţiile proprii !
Alte caracteristici ale acestei rase pe care am putea-o numi a Stronţodelelor, se văd mai cu seamă atunci cînd le atingi la excrescenţă.În mod bizar, mirondelele acceptă să fie mîngîiate la respectiva excrescenţă, dar nu atinse !!!
Care este diferenţa dintre atingere şi mîngîiere ???
Simplu, ca diferenţa dintre un politician şi un hoţ.Pe politician se presupune că îl alegem noi, iar hoţul ne alege el pe noi, cum zicea un anonim glorios.
Dar deşi din exterior nu poţi decela nici o diferenţă între mîngîiere şi atingere, ca şi între politician şi un mason, ea apare dinspre partea interioară, în funcţie de panglicile stronţodeilor, cu mici variaţiuni care ţin de poziţia astrelor şi dezastrelor în tema natală.Un exemplu va da o idée foarte aproximativă despre năbădăile mirondelelor şi ale stronţilor.
Dacă, de pildă, o mirondea nu are nici o planetă în zodiile de AER, asta înseamnă că ea nu are rezonanţe cu respectivul Element Subtil, că trebuie să-l asimileze, dar totodată ea nu este nicidecum mişcată de un stronţ la care predomină Elementul Aer în tema natală.Altfel spus, stronţul nu este vizibil pentru mirondea şi sînt aproape incompatibili. Scînteile apar cînd un stronţ Aerian se îndrăgosteşte de o mirondea apoasă şi prea focoasă, că atunci ies clăbuci pe toate cele zece crăpături de care vorbeşte medicina chineză.Sigur că proporţiile de Aer, Apă, Foc şi Pămînt sînt la fel de variate ca lirica păsărelelor, de unde şi marea lor neasemănare.Dar în exemplul nostru, pecineaga este numele unor mirondele care folosesc acutele, fără nici un imbold aparent, adică sunetele înalte şi ascuţite, în ritm staccato, dar pentru că le folosesc mai mereu, ar fi mai corect să le denumim <acute cronice>.Cred că numele vine de la un cîntec popular numit pecineaga pe urzici !
Şi are acest refren: < Ei, ce zici,ce zici, ce zici ? >
În terminologia yoghină, stronţii şi mirondele cuprinse de <pecineaga pe urzici> s-ar numi swadi-A-stenici, adică neliniştiţi pe swadhisthana, pentru că acum îi vezi în lac, acum în baltă ! E atîta apăraie în partea lor mediană, că stronţilor le trebuie o barcă spre a le putea contacta, iar celor care le lipsesc fondurile monetare, le trimit mesaje cu praştia.
Teoria recomandă mirondelelor şi stronţilor melodioasa subliminală a unui cîntec popular, care îi îndeamnă să fie, să devină < apă limpede şi lină, ce ne vindeci pe la splină şi mai mult pe la rinichi, cînd te saturi de ridichi ! > Aici înţelepciunea populară prea bine cunoscută, a încifrat două informaţii valoroase, anume faptul că problemele la rinichii indică dizarmonii în relaţia de cuplu, date de excesul alimentar al gustului ridichilor, uşor iute, şi este o aluzie cam la cît pot suporta unii dintre stronţi.Dacă e prea iute ridichea, există riscul să se facă blocaj renal.Nu este exclusă nici o altă interpretare a ridichei, ca în arhcunoscuta formulă : „a freca ridichea “, atunci cînd n-ai mentă la îndemînă şi foloseşti capul partenerului drept poligon de ţintă !
Cititorul sau cititoarea mai puţin umblat(ă) printre rîndurile cărţilor de istorie, trebuie să ştie că excrescenţa mai sus pomenită a apărut prima dată, se crede, la babilonieni, cînd au construit turnul ce le poartă numele.Dacă pînă la începerea acelei construcţii, toate popoarele lumii vorbeau aceeaşi limbă, după ce s-a terminat acea construcţie megalomană, fiecare a vorbit o limbă diferită de a celorlalţi, întrucît toţi aveau a se fuduli cu ceva.
Acela a fost momentul cel mai tragic al omenirii, adică momentul SEPARĂRII DE UNITATE !
Ca fiecare stronţ şi mirondea să aibă impresia despre el însuşi că el sau ea este Buricul Pămîntului, că el sau ea a făcut şi a dres, dar uite ce a stricat şi aruncat celălalt sau cealaltă, constituie efectul Separării de unitatea primordială.O separare numită în limbajul academic egocentrism, cu derivatele sale egotism, egoism şi ateism !
Cît despre intangibilitatea excrescenţei, mai trebuie spus ceva ce cred că este esenţial.Pentru aceasta vă rog să citiţi cuvintelele de mai jos cu intonaţii diferite.
Să nu măăă atingiiii ! cu intonaţia unei soprane de coloratură aevea privighetoarei.
Să nu mă atingi ! rostit grav, ca un terorist burduşit cu pocnitori sub vestă.
Să nu mă atingi ! spus pe un ton ameninţător, de către o mirondea cînd n-are chef de atenţiile unui stronţ.
Sau varianta neoş : nu atinge tu la mine, că fac buba eu la tine !
Exemplele de intonaţii în varii situaţii sînt la fel de nenumărate ca atomii de carbon dintr-o pipă stinsă, din care pricină nu putem avea pretenţia de a le epuiza, nici măcar cît se epuizează un parlamentar într-o şedinţă de senat pentru binele absent al ţării sale de baştină.
Poate cel mai cunoscut personaj din etnia stronților au fost Anaximîndru și contrapartea sa. El a scris o carte cu titlul Despre natura infructuoasă a fuduliei, care s-a pierdut în mare parte sau în partea de mare a ignoranței universale, supraviețuind doar cîteva proverbe și zicători, redate mai încolo, inspirat probabil chiar de contrapartea sa Anaximîndra.
Anaximîndra a fost un paradox viu a ce înseamnă contradicții care se bat cap în cap. Era bogată în dorințe, dar săracă în aspirații. Era plină de hachițe, dar goală la afecte. Era preocupată tot timpul de nimicuri, și nimic n-o mulțumea. Avea capul doldora de gînduri și nimic în capul ei ! Era atît de fițoasă, ciufută și poliformă, că trebuia să fii de plastelină ca să te poți conforma gusturilor ei !
Ci cunoscînd asemenea ființă a scris Anaximîndru celebrul său tratat despre natura infructuasă a fuduliei, care s-a pierdut pesemne în tainițele antice, ros de șoarecii de bibliotecă. Bună carte ! își spuneau șoriceii și mai ronțăiau cîte o pagină din fudulia infructuoasă !
Anaximîndra, ca toate mirondelele, avea și ea o dorință secretă, pe care n-o cunoștea nimenea. Anaximîndru, ca toți stronții, era curios din fire și jeluitor la nenorocire. Sigur că se potriveau unul cu altul la fudulie, fiind din tagma stronțodeilor, ba chiar se meritau unul pe altul, oricît s-ar fi jeluit Anaximîndru că s-a săturat de trai și chin cu dispreț și cu venin !
Dată fiind condiția ei de scalvă, Anaximîndra aprecia doar grosimea pungilor pline cu țechini și rareori altceva. În lumea ei se numea curtezană, în lumea noastră se numește altfel. Ca orice altă mirondea, fudulia ei pe a multora o întrecea. Unui om onest îi stătea mintea în loc dacă ar fi încercat să înțeleagă de unde atîta fudulie la poporul stronțodeilor, în general, și mai cu seamă la Anaximândra, în particular ? Dar a vorbi despre acest cuplu vestit prin fudulia sa, ne-ar abate de la alte aspecte mai importante, așa că vom reveni la subiect.
Dacă nu s-a înţeles în ce constă esenţa intangibilităţii excrescenţei stronţodeilor, recomandăm să-l atingeţi pe primul sau prima pe care o întîlniţi în cale şi veţi avea o exemplificare vie a ce înseamnă fudulie călcată pe bătătură ! Există chiar o formă extremă de fudulie megalomană, descinsă direct din urmaşii urmaşilor care au construit turnul babilonian, întîlnită acum la Elita ocultă malefică de pe această planetă - puşcărie. Această super-hiper- mega-maha-fudulie reptiloidă îi face pe cei care ne conduc din umbră să se creadă moştenitorii Pămîntului, numindu-ne pe noi goimi sau animale şi tratîndu-i pe cei care nu aparţin Elitei mai rău ca pe animale, pentru că ne otrăvesc aerul şi apa şi mîncarea şi vieţile în moduri care de care mai parşive şi diabolice, urmărind extincţia a cît mai mulţi dintre noi din această lume, pentru că excrescenţa lor este atît de mare, că nu mai încap de noi!
E drept că ei constituie o rasă aparte, a Hlăpăilor, despre care cercetătorului chirchiz i-a cam fost teamă să detalieze spre a nu adormi de veci pe fundul unui sicriu din ciment la turnarea unei fundaţii oarecare.Trăsătura lor principală este legată firesc de excrescenţa fuduloasă şi poartă numele de crocodilită, adică sînt mai rapaci decît crocodilii.Sînt atît de lacomi, de reci şi fuduli, încît se cred stăpînii tuturor stăpînilor. Nu găsesc că e necesar să vorbesc mai mult despre această tagmă catastrofică, întrucît nu ei sînt tema acestui articol, ci stronțodeii.
Despre această etnie circulă unele zicători populare, cum ar fi : dac- atingi o mirondea, te stronţeşti la fel ca ea ! Făcînd aici aluzie la o lege ocultă universală, deşi prea puţin cunoscută maselor large de adormiţi, numită Legea Rezonanţei, a cărei formulare simplă este prea evidentă spre a mai fi explicată, iar alternativa la zicătoarea de mai sus, zice că : „dac-atingi un stronţ, te păleşte-un glonţ !”
Sigur că sînt multe alte zicători, unele chiar celebre, ca aceea cu „ stronţul nu-i stronţ destul pînă nu-i fudul ” şi altele pe care nu mi le amintesc chiar în clipa asta, mai ales că trebuie să închei acest articol repejeor, altfel există riscul să nu mai fie citit finalul de către cei (cele) prea ocupaţi ( ocupate) cu alte trebi importante, care cel mai probabil au abandonat aceste consideraţiuni după prima pagină !
Ce-i de făcut cînd un muritor de rînd se ciocneşte karmic de o mirondea sau de un stronţ, depinde de prea mulţi factori ca să pot sugera aici o strategie cît de cît generală.Depinde în primul rînd de ce anume ne dorim, ce anume simţim şi care ne sînt priorităţile sau obsesiile. Poate reacţia cea mai la îndemînă este fuga mîncînd, dacă nu pămîntul, atunci ceva comestibil - pentru fiinţele mai sensibiloase, iar pentru cei sau cele care au fire de toreador, probabil vor lua taurul de coarne şi vor încerca să desţelenească pîrloaga şi apoi să însămînţeze seminţe bune, chiar dacă le trebe un hectar de răbdare pînă la culesul roadelor, care, precum se ştie, sînt la discreţia tuturor furtunilor destinice, a prădătorilor de tot felul şi a multor altor ispititori gata oricînd să-ţi însămînţeze alte buruieni pe tarlaua ta.
Însă vorba cuiva, aceste întîlniri năbădăioase au un mare potenţial transformator de ambele părţi şi cred că ar fi o eroare să se irosească această oportunitate.Asta e și părerea mea, dar mai trebuie să fie şi acceptul celeilalte persoane, fie stronţ ori mirondea.
-->
Răspunsuri