Toate au sfârşit in lume

[Maria Calinescu]

Cu-ncercări fără de timp,
Destrămate-n sfântul nimb,
Într-o vrajă colosală
Scriu pe-a vieţii albă coală.

Depăn gând cu început
Ce se vrea neîntrerupt,
Gând ca bura de lumină
Sece dureri ce-or să vină.

Să brodeze lin poveste
Nopții negre care este
Ieșită din marea goală,
Tristă, rece şi bizară.

Plânsul să nu îl culeagă,
Căi pustii lui să-i aleagă,
Să-i arate un alt drum
Şi să îl prefacă-n fum.

Să se-afunde în zăpezi,
Sau în floarea din livezi,
Să nu-l port ca talisman
Sorţii mele, an de an.

Să dispară din poeme
La răspântia de vreme,
Într-un joc cu paşi pe veci
Zâmbet cald, nu lacrimi reci.

Umbre de apar în seară,
Certitudine precară,
Urma lor să nu mai doară
Să deie lumină iară,

Pe înscrisul din destin
Curgă râul cel divin,
Încrustat cu flori de nufăr,
Tremur fin, să nu mai sufăr.

Las iubirea în cuvinte,
Lacrima să-i fie-o stea,
Cei rămași să ia aminte,
Soarta țese cum vrea ea.

Viață-ntreagă e-o povară,
Cu umbre-n fiece seară.
Fără grai, mereu ne spune:
-Toate au sfârșit în lume!