Trei poveşti lăutăreşti

Trei poveşti lăutăreşti

Vă invit să dăm o raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă a Bucureştiului interbelic, lăutari precum Ghiţă zis „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu arcuşurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile şi tavernele cunoscute ale capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurenţa acerbă a patefonului, a radioului şi a „cinematografului vorbit" începuse să se facă simţită. Vă voi spune aşadar în cele ce urmează trei poveşti lăutăreşti citite în presa interbelică:

Struna lui Ghiţă „Paganini”

Despre Ghiţă Paganini colegii de breaslă spuneau că e un lăutar care a câştigat într-o clipă cât nu ar fi reuşit să câştige ei, ceilalţi, într-o viaţă întreagă: „Era pe atunci destul de tânăr şi de talentat. Vânturile îl alungaseră în ţara muscalilor... Cânta, câştiga şi era mulţumit că putea duce un trai destul de larg. Într-o noapte, un grup de ofiţeri ruşi veniră să-l aresteze. Fu legat la ochi, apoi urcat într-o sanie. Sania sbură cum sboară de regulă săniile ruseşti şi după mai bine de un ceas de drum, ajunse la conacul unei moşii. „Paganini” n-a ştiut nici locul unde descinde, nici intenţia celor ce-l arestaseră.

Lăutari pe Calea Victoriei

Când fu deslegat la ochi, muzicantul nostru se găsea în mijlocul unui uriaş şi luxos salon plin de cucoane, de domni şi de ofiţeri... Mesele încărcate cu toate bunătăţile din lume dovedeau că amfitrionii organizaseră o masă ca în poveşti. Orchestra cea mare tăcu. Unul dintre cei care-l „arestase” îl invită să cânte. Îi întinse o vioară şi-l rugă în numele gazdei şi al invitaţilor, să cânte... „Paganini” fără să stea prea mult pe gânduri îşi acordă vioara şi începu să cânte. Cânta cu atâta foc – mai de bucuria că arestarea a fost o simplă glumă, mai de cinstea cea mare ce i se făcuse să fie „rugat” să cânte solo – încât asistenţa a rămas extaziată.

Cunoscutul lăutar Fănică Brânzoi

Vrăjea pe atunci Ghiţă „Paganini” ca nimeni altul. Dar pe când asistenţa asculta mai atentă. Fermecată de arcuşul maestrului nostru, plesni o coardă. Apoi a doua şi la scurt timp a treia. Paganinii îşi concentră atunci toată puterea şi toată... arta. Atunci se produse minunea: a reuşit să cânte întreaga partitură cu o singură strună... Într-un târziu, când a isprăvit de cântat, asistenţa a izbucnit într-un adevărat delir şi l-a ovaţionat vreme îndelungată. Mulţi l-au sărutat. Cucoanele i-au dat bijuterii iar cei mai mulţi i-au dăruit ceasornice şi portofele pline cu bani... Şi ar fi avut bani şi astăzi bani, poate, dacă n-ar fi suferit de boala... foiţelor.”

Jean Brumăreanu zis „Păsăraru"

(Sursa: articolul „La bursa muzicanţilor” – semnat „Ion Tic” - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei „Ilustraţiunea Română”)

Dorul lui Tache Iliescu

Urmează o altă poveste plină de farmec. Povestea unui lăutar dezrădăcinat, fiul „vioristului" Iliescu Chiorul din Constanţa, cel care a plecat de mic din mahalale oraşului de la malul mării, hotărât fiind să cucerească lumea cântând muzică românească. Reporterul interbelic al revistei „Ilustraţiunea Română“ l-a întâlnit pe Tache Iliescu în vara anului 1935 într-o cafenea din Kőln (Colonia):

"Herr Kapelmaister" Tache Iliescu

“Pe bulevard, singurul local lurninat era cafeneaua „Wien". Lume puţină în faţa halbelor de bere borţoase sau a sticluţelor fragile, cu vin acrişor de pe coastele oraşului. Prin fereastra larg deschisă care tăia bulevardul cu o pată vie de lumină, veneau până la noi acordurile unei muzici. Ne-am oprit, fermecaţi. O vioară minunată, aşa cum numai la bătrânul Dinicu auzisem, cânta o „Ciocârlie" – să dai cu căciula după câini... Am rămas pe loc hipnotizaţi de arcuşul acela divin, care ne duce dintr'odată peste cei 2.000 de km. ce ne despărţeau de patrie...

Nu ne-am putut mişca din loc până ce ultimul acord, ca un oftat rupt din suflet, nu şi-a pierdut ecoul, prelung, în inima noastră. Abia atunci am putut năvăli, ca disperaţii, în cafenea. Pe estrada orchestrei un grup de şase muzicanţi în fracuri albe de mătase ne zâmbeau cu şase rânduri de dinţi de lapte, în nişte feţe tuciurii. Cel cu vioara, un bărbat gras, chelit puţin pe frunte, cu ochi ca aluna şi faţa unsă, de bulibaşă, ne întâmpină în nemţeşte:

- Was wünschen die Herren?

Taraful lui Tache Iliescu

Am rămas un minut deconcentraţi. Credeam că e un ţigan de la noi, iar vioristul ne vorbea într'o nemţească perfectă, ca orice „kapelmaistru" din orice cafenea nemţească. Prudenţi, l-am întrebat ce cântec cântase cu vioara lui fermecată. Şi-atunci vioristul, corect, schimbându-se la faţă, cu o lacrimă în colţul genelor, ne spuse că e un cântec din ţara lui.

Ţara lui? Dar care e ţara lui?

Pe buzele lui groase „România" primea fiecare silabă ca o mângâiere, ca un nume drag de iubită părăsită. Când a aflat că noi suntem români, cafeneaua „Wien", de pe strada principală din Colonia a cunoscut un spectacol extravagant. „Herr Kapelmaister" a început să joace, să plângă, să ne pipăie, să ne sărute, căutând în vorba noastră, în accent şi în haine, ceva care să-i amintească de ţară. În noaptea aceea, la o masă mare din fundul cafenelei, cântecele din ţară, de la doină până la chiuiturile de ruşine, ţigăneşti, nu au mai ostoit până dimineaţa.

În faţa sticlelor mereu schimbate, de vin pişcăreţ de Rin, „Herr Kapelmeister" a părăsit şi fracul alb şi prestanţa prusiană. Îl chema Tache Iliescu şi era de fel de la noi, din Oltenia. A plecat de mic din ţară şi nu a mai văzut pământul românesc de 35 de ani. Tache Lăutarul îşi plângea pe umărul nostru dorul pentru plaiurile şi apele, pentru cerul şi pădurile frumoase pe care nu le mai văzuse de atâta amar de ani. Numai vioara, cu cântecele învăţate în copilărie, îl mai mângâia de dorul ce-i ardea pieptul.

"Hier spielt Iliescu"

Pe figura lui grasă lacrimile curgeau sincere când îi zicea „de jele" ca la noi, în Severin. Lumea din sală aplauda entuziasmată patima pe care o punea el în cântecele naive şi triste de acasă, ce ieşeau din vioara lui fermecată ca o horbotă de aur. Ajunsese unul din cei mai căutaţi şefi de orchestră din Europa. Parisul, Berlinul, Roma, Milano, Londra şi-l disputau, ca pe un număr special de atracţie. Când în faţa unui local apărea afişul imens cu inscripţia: „Aici cântă Iliescu" era sigur că face sală plină. Străinii, deşi nu înţelegeau jalea lui, îi apreciau muzica.

- E muzică românească, anunţa Iliescu.

Şi astfel în inima multor străini, muzica lui Iliescu deştepta sentimente de simpatie pentru noi. Propaganda lui gratuită şi sinceră n'a relevat-o nimeni!...

Multe nopţi de jale şi de plâns uşurător ne-a dat Tache, lăutarul, care ne cânta la ureche „Pe uliţa armenească"… plângând şi el alături de lacrima noastră de dor.

Când am părăsit Colonia, Iliescu ne-a condus cu tot taraful la gară şi ne-a făcut o ultimă cântare. Am plâns ca nişte copii şi cravata de ultimă modă a lui Iliescu s'a muiat de lacrimi. Au aflat atunci toţi pasagerii expresului dulceaţa doinei noastre şi am văzut câteva cucoane din vagonul cu paturi ştergându-şi cu discreţie ochii cu batista.

Au trecut câţiva ani. De Iliescu nu auzeam decât din ziarele care-i anunţau trecerea prin diversele metropole ale lumii. În drum spre ţară, m'am oprit pentru 24 ore la Milano. La barul „Cambari" cânta Iliescu. Am stat atunci o săptămână la Milano. Şi am plecat condus din nou de taraful lui Iliescu. Când să plece trenul, Iliescu s'a apropiat misterios de mine şi mi-a făcut semn că vrea să-mi spuie ceva confidenţial. Mi-a şoptit la ureche:

- Dacă treci pe la Constanţa, întreabă de Iliescu Chiorul. E tatăl meu. Şi spune-i că nu am uitat „Ciocârlia".

I-am promis. Când trenul a plecat, cu lacrimile în ochi, Iliescu îmi cânta „Ciocârlia".”

(Sursa: articolul „Tache, lăutarul” – semnat „Rim.” - publicat în numărul din 14 august 1935 al revistei „Ilustraţiunea Română”)

La un „chef pe nisip” cu Vlădescu „Caic”

Voi încheia cu o amintire povestită de un alt lăutar celebru al vremii, Vlădescu - căruia i se mai spunea şi „Caic" pentru că a cântat multă vreme la Constanţa. Povestea - mai banală poate - ne dezvăluie totuşi un crâmpei din atmosfera boemă a chefurilor de altădată:

Decanul Vlădescu zis „Caic" - în dreapta

„– Îmi reamintesc – spune Vlădescu – de una Cunigunda, o nemţoaică trăsnită şi capricioasă care vrăjise un căpitan de vapor. Bietul căpitan... Într-o noapte, spre revărsatul zorilor, când cheful era în toi, i-a cerut să mergem la Mamaia şi să facem un... chef pe nisip. Şi ne-am dus, cântănd cântece de inimă albastră. Cheful s-a terminat cu o plimbare pe mare, iar plimbarea cu un accident pe care era cât pe aici să-l plătim cu viaţa... Svăpăiată cum era, nemţoaica ţinea morţiş să danseze în barcă. Aşa că ne-am răsturnat în apă. Noroc că eram aproape de mal. Mi-am stricat viora, pe care căpitanul mi-a plătit-o dealtfel – cinstit-negustoreşte.”

(Sursa: articolul „La bursa muzicanţilor” – semnat „Ion Tic” - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei „Ilustraţiunea Română”)