Ultimele clipe de viață ale VERONICĂI MICLE
În urma mulţimii care l-a însoţit pe Emionescu până la mormânt, o trăsură închisă îi urma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.
De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”
……………………………………………
,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.”
Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”
Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, fata ei, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face.
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul:
,,Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!’
Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.
Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.
1 august 2013 Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri
Toată admiraţia!
Deosebite randuri, d-le profesor Ion Ionescu!
D.M. Gaftoneanu