ULTIMUL CEAI
cu reverență, lui Eugen EVU
am arscitit până la rădăcina cititului – am arsscris
până la rădăcina scrisului: și ce s-a întâmplat - și
oare ce s-a schimbat în cerurile – în zilele și
nopțile și-n înșiruirile acestei
lumi?
s-a luminat – oare – cu lumină nouă
orbitoare – pe acest
pământ - vreo nouă poiană - și eu
n-am aflat?
oare s-au luat după mine turmele (cu aureole arzând între
coarnele sfinte) – ale neamurilor – măturând precum mantiile
cavalerilor de odinioară
pulberile pământului - și eu
nu le-am simțit – nu le-am băgat în seamă – n-am fost
receptiv la schimbările de
climă psihică – ale
maselor?
a apărut – oare - în vârful muntelui
din nou – Dumnezeu – cu chef - iarăși - de
vorbă – înviorat și guraliv Dumnezeu - lăsându-și toată
lehamitea să se destrame – blândă – în
funigei?
... nimic – nimic n-am aflat – nimic nu s-a-ntâmplat – absolut
nimic nu s-a schimbat – în crugul perfect al
cosmic dezastrelor: doar eu sunt cu o viață-ntreagă mai
pustiit de revolte – mai
răvășit de
neputințe – doar eu – mai
lucid decât oricând – aleg să mă arunc în incendiile
mistice ale singurătății – pentru a nu
rata măcar fofilarea mea prin fanta ușii - parșiv
întredeschise – spre o magherniță cerească – spital improvizat al bandajării
tuturor oboselilor – trudelor
disperărilor
bosumflărilor de
copil – uite acum văd cât de
neînchipuit de bătrân
... rădăcinile nu-ți aduc – niciodată
nimic mai bun decât
amărăciunea unui ceai de
seară – o răsuflătură de ceai – pe care să-l
bei singur la fereastră („pe după perdea” – zic unii zeflemitori de
serviciu) - de fapt privindu-ți drept în ochi - cum
numai tu știi – inutilitatea
matematic și geografic stabilită între
firele de sârmă ale plitei electrice - pe care
ți-ai dospito-reîncălzit leșinătura aia de băutură – fără
niciun gust (vorbesc de gustul
stabil și
înfocat pecetluit cu luceferii
aristocrației – apăsat regal pe încovoiații umeri ai
limbii – tot mai
cocârjată limbă – tot mai
prostituat de săracă)...
... rădăcinile – devenite sclifoseli de
vizionarism și nărav – se preschimbă mereu – în
răsuflătura aia de ceai – în care ți-ai înecat toate
amânările și tristețile și
iluziile nocturne – iar apoi - după
metaforica - scopita lor
înecare - le-ai strâns în strunga
demenței tale blajine (cuminți precum
retardații la masa saharei!) – la o
numărătoare absurdă le-ai strâns – pe toate – înainte de
definitiva culcare (... dacă ceva mai poate fi
definitiv - nebâlbâit nebulbucit – după sorbirea – din
vârful buzelor - a răsuflăturii ăsteia amare de
ceai!)
... nimic nu se numără – nimic nu se-nvață
nimeni și nimic – vreodată – nu-ți fi-va
soare lunar ori
povață: iar timpul
altamiranic - îți
răsfiră (în dodii și-n cumplit
dodeială!) ideile și-ți tot înalță și agâmbă – din
buric - zmeiele - încât nu te mai recunoști – nici între
cloști
***
sursa: adrianbotez.eu
-->
Răspunsuri