UN PROCES CELEBRU: Doamna Bovary în instanţă
Suntem în primăvara anului 1856 în Franţa. După o muncă intensă de patru ani Gustav Flaubert termină roamnul „Doamna Bovary”, o lucrare epocală ce deschide o nouă perioadă în creaţia romanească franceză. Romanul este publicat în foileton în revista „Revue de Paris”, un periodic cu tendinţe liberale. Înainte de publicarea în foileton, editorii revistei îl roagă pe scriitor să elimine câteva pasaje pe care ei le considerau indecente. Deşi la început scriitorul se opune, până la urmă cade la înţelegere cu ei şi cedează.
Să recapitulăm acţiunea romanului:
Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul unei tinere femei, fiica unor ţărani din Normandia, care în cele din urmă devine soţia unui ofiţer sanitar, Charles Bovary. Femeia nu se împacă cu gândul că şi-ar putea petrece întreaga viaţă la ţară. După ce ofiţerul îşi pierde soţia, îşi aminteşte de tânăra fată de la ţară şi Emma pune stăpânire pe sentimentele lui, determinându-l să-i ceară mâna. Bovary se socoteşte cel mai fericit om, îşi idolatrizează soţia, iubind-o nespus de mult.
Tânăra soţie nu-i arată soţului un interes deosebit, pentru ea căsătoria fiind un prilej de a descoperi o lume nouă. O invitaţie la castelul din apropiere îi dă putinţa să vină în contact cu nobilimea franceză a timpului. Astfel cunoaşte un tânăr student în drept, care după mai multe vizite în casa soţului, se îndrăgosteşte de el. Tânărul student nu-i dă atenţie şi femeia cade într-o depresie.
După un timp, Emma cunoaşte un latifundiar din vecinătate, bogătaş care izbuteşte să şi-o facă amantă. Emma îl imploră s-o răpească, dar el refuză şi femeia cade într-o nouă depresie, îmbolnăvindu-se grav. La un spectacol din Rouen se întâlneşte cu vechiul student. Închiriază o trăsură cu perdelele trase şi se iubesc adăpostiţi de perdele. Se întâlnesc apoi luni în şir, fie în casa soţului, fie în camere închiriate. Doamna Bovary începe să ducă o viaţă costisitoare, fiind silită să amaneteze obiect după obiect şi să semneze poliţe fără acoperire. Cade astfel pe mâna cămătarilor şi nemai având ce face se otrăveşte şi moare.
Înainte de a fi publicat în revistă, editorii primesc scrisori care dezaprobă publicarea. Şi ei îi cer scriitorului să excludă acele pasaje care ar da de bănuit că sunt indecente. „ Nu-i cu putinţă- le răspunde scriitorul- să faci alb din negru şi nici să schimbi esenţa unei cărţă”.
Autorităţile intră în alertă. Parchetul se hotărăşte să ia măsuri cu motivarea: „Descrierile din unele scene depăşesc orice măsură. Dacă trecem cu vederea asemenea lucruri, Flaubert va găsi numeroşi imitatori, care vor merge mai departe pe acestă cale.” Cu nervii în grindă, Flaubert se prezintă la proces. Procesul are loc la sfârşitul lunii ianuarie 1857. Dezbaterile se deschid în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, în faţa celei de a şasea camere penale a Tribunalului Sena din Paris.
Preşedintele completului, un oarecare domn, Dubarle, îi inspiră încredere. După descrierea lui pare un om cultivat, de spirit, care-i lasă impresia că i-ar fi favorabil.
Mai puţin simpatic pare procurorul Pinard, un om relativ tânăr, de 34 de ani, vanitos şi hotărât să facă cu orice preţ carieră. Ca dovadă că pentru scurt timp va ajunge ministru.
Procurorul şi-a început rechizitoriul arătând că sarcina lui nu e uşoară, deoarece obiectul procesului nu e un articol ci o întreagă carte. E imposibil de citit romanul în instanţă. El reproduce numai pasajele care îl incriminează pe inculpat. „Domnii mei, a deschis el procesul, prima parte a sarcinii mele este îndeplinită… Am redat în întregime romanul, fără să omit nicio scenă. Titlul său este „Doamna Bovary”; îi puteţi da şi un alt titlu, numindu-l tot atât de bine „Povestea adulterului unei femei din provincie”. El arată că autorul a încălcat morala publică, pe de o parte, dar şi morala religioasă, săvârşind o faptă gravă pedepsită de lege.
„Violarea moralei publice- argumentează el- constă în descrieri indecente pe care vi le voi prezenta, morala religioasă este încălcată prin descrieri senzuale legate de lucruri sfinte.”
Primul exemplu al caracterului dăunător şi imoral al romanului l-ar constitui- zice el- descrierea acelor momente care preced seducerea tinerei femei de către prietenul ei Rodolphe Boulanger:
„Mediocritatea vieţii casnice o împingea spre fantezii costisitoare, duioşia conjugală spre dorinţe adultere.
Şi se blestemă că că nu-l iubise pe Leon; era însetată de buzele lui.”
„Nu erau toate aceste gânduri-subliniază procurorul- care pregătesc pasul greşit de mai târziu?”
Procurorul se opreşte la alt citat în care doamna Emma Bovary îi dă îngrijiri servitorului. Pe drumul reîntoarcerii spre casă, îi trec prin minte tot felul de gânduri:
„O revedea pe Emma în sală, îmbrăcată aşa cum o văzuse, şi o dezbrăca.”
Cele ce urmează sunt şi mai grave- arată el. Emma primeşte invitaţia lui Rodolphe, care îi propune să facă împreună o plimbare călare, împrejurare în care se produce adulterul:
„Rău fac, rău fac,- o pune inculpatul pe tânăra femeie să sspună. _Sânt o nebună! Nu trebuie să te ascult.
-De ce Emma? Emma!
_Ah rodolphe!...mai şopti ea, plecându-se pe umărul lui.
Stofa rochiei se prindea de catifeaua hainei lui; îşi lăsa pe spate gâtul alb, oftând adânc, şi, ca într-un leşin, cu ochii numai lacrimi, înr-un freamăt prelung şi ascunzâdu-şi faţa, cedă.”
Femeia, zice el- după ce-şi revine, are neobrăzarea să se întoarcă acasă, la soţul ei care o adora, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, preamărind adulterul:
„Zărindu-se în oglindă, rămase uimită de cum arăta. Nu avusese niciodată ochii aşa de mari, aşa de negri şi de adânci. Ceva delicat, care-i învăluia întrega fiinţă, o transfigura.
Îşi spunea mereu: Am un amant! am un amant! savurând gându, avea să cunoască, în sfârşit, bucuriile dragostei, acea înfrigurare a fericirii în care nu mai spera. Începea ceva minunat, în care totul va fi pasiune, extaz, delir…”
„CE înseamnbă acesta?- tună şi fulgeră procurorul. Acesta înseamnă apologia adulterului, osanale aduse plăcerilor provocate de abaterile de la legile căsniciei, plăcerile desfrâului. Socotesc, domnilor, cu mult mai periculoasă şi imorală ridicarea unor asemenea fapte în slăvi, decât însăşi abaterea.”
După acest intermezzo, procurorul pregăteşte altă lovitură: „Tot ce am citat până acum este inofensiv faţă de ceea ce urmează”:
„Ca să-i dea de veste, Rodolphe aruncă în obloane un pumn de nisip. Emma se ridică tresărind; dar uneori trebuia să aştepte, căci Charles avea mania să trăncănească la gura sobei şi nu mai isprăvea. Emma, fremătând de nerăbdare, aştepta ca pe jeratic; dacă ochii ei ar fi fost în stare, ar fi făcut-o să sară pe fereastră. În sfârşit, Emma începea să se pregătească de culcare; apoi lua o carte şi citea foarte liniştită, ca şi când lectura ar fi distrat-o. Dar Charle, din pat, o chema să se culce.
-Vino odată Emma, e târziu.
-Da vin!, îi răspundea.
Dar fiindcă lumânările îi băteau în ochi, Charles se întorcea cu faţa la perete şi adormea. Atunci emma o zbughea, ţinându-şi răsuflarea, surâzătoare, cu inima zvâcnind, dezbrăcată.
Rodolphe avea o manta mare; o învelea întrânsa toată, şi, cuprinzând-o de mijloc, o ducea fără să scoată o vorbă până în fundul grădinii, în chioşc, pe aceeaşi bancă de leaţuri putrede unde altădată Leon, în nopţile de vară, se uita la dânsa atât de îndrăgostit. Acum Emma nu se mai gândea de loc la el.
Răcoarea nopţii îi făcea să se strângă în braţe mai tare; suspinele buzelor lor li se păreau mai puternice; ochii pe care deabia şi-i zăreau li se păreau mai mari, şi în mijlocul tăcerii se auzeau cuvinte şoptite, care cădeau în sufletul lor cu sonorităţi cristaline, ce se răsfângeau în mii de vibraţii.”
Procurorul întrerupe citatul şi strigă, pe un ton acuzator:
„Cunoaşteţi, domnilor, o descriere mai pe şleau decât aceasta? Aţi mai întâlnit vreodată o descriere mai indecentă? Dar ascultaţi mai departe”:
„Doamna Bovary n-a fost niciodată mai frumoasă ca în timpul acela, avea acea nespusă frumuseţe pe care o dă numai bucuria, entuziasmul, succesul, care nu este decât potrivirea armonioasă a caracterului cu împrejurările. Poftele, necazurile, deprinderea cu plăcerile şi amăgirile sale mereu tinere o împliniseră treptat, aşa după cum bălegarul, ploile, vânturile, şi soarele fac să crească florile, aşa înflorea şi ea, în sfârşit, în toată deplinătatea fiinţei ei. Pleoapele-i păreau croite anume pentru prelungile ei priviri drăgăstoase, în care nici nu i se zăreau pupilele… Ai fi spus că un artist priceput în tainele desfrâului îi potrivise pe spate buclele părului, încolăcite la voia întâmplării într-o claie grea, după capriciile adulterului, care le desfăcea în fiecare zi. Vocea avea acum mlădieri mai moi, ca şi talia; ceva deabia simţit, dar pătrunzător emana chiar din faldurile rochiei şi din arcuirea piciorului. Charles o găsea încântătoare şi cu totul irezistibilă, ca şi în primele zile ale căsătoriei.”
Prin acestă descriere, procurorul spune că se înlătură şi ultimul voal, şi în legătură cu ea fiecare poate să-şi închipuie cât de mult a înfrumuseţat-o adulterul pe tânăra femeie:
„Ia-mă!, strigă ea. Răpeşte-mă!... Oh! Te implor!
Şi se repezi spre gura lui ca pentru a-i prinde consimţământul neaşteptat, mărturisit într-un sărut.”
„Gândiţi-vă la acestă imagine, domnii mei, spuse procurorul. Ceea ce vă înfăţişază autorul este poezia adulterului şi vă întreb încă odată dacă aceste pagini obscene nu sunt de o profundă imoralitate!”
Acum procurorul începe să-l învinovăţească şi de blasfemie. Scriitorul –zice el- dezvăluie gândurile tinerei femei în timpul sacru al spovedaniei. Ea nu este înfăţişată ca o femeie plină de câinţă, copleşită de păcatele ei, ci mai degrabă, pretutindeni şi întotdeauna, ca o femeie stăpânită de pasiune, gândurile ei necurate însoţind-o, chiar şi în situaţiile cele mai solemne. „Unde s-a mai pomenit să te adresezi lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care i le spui unui amant când săvârşeşti un adulter? Personajul acestui roman evoluează numai printre gânduri voluptoase şi adultere, ceea ce este inadmisibil.
După ce se face bine, doamna Bovary îşi continuă viaţa adulteră cu secretarul notarului Leon, continuînd întâlnirile în camere de hotel. Descrierea a ceea ce se petrece acolo, zice judecătorul, în fiecare joie se poate considera ca apogeu al obscenităţii:
„Ce mult se iubeau în camera asta plăcută, plină de veselie, cu toată splendoarea ei cam ofilită. (…) Leon gusta pentru întâia oară nespusa delicateţe a podoabelor femeieşti. Nu întânlise niciodată asemenea farmec în vorbire, atâta sobrietate în îmbrăcăminte, asemenea atitudini de porumbiţă somnoroasă. Îi admira exaltarea sufletului şi dantelele fustei. De altfel nu era o femeie de lume şi o femeie măritată, cu un cuvânt, o adevărată amantă.”
Dezgustătoare, zice procurorul, este şi următoarea expunere:
„Căuta să se convingă întruna că întâlnirea viitoare va fi foarte fericită; dar după întâlnire îşi mărturisea singură că nu simţise nimic deosebit. Dezamăgirea asta se ştergea repede în faţa unei noi speranţe şi Emma se întorcea la el mai înflăcărată, mai însetată. Se dezbrăca cu mişcări repezite, smulgând şiretul subţire al corsetului, ce şuiera în jurul şoldurilor ei ca o viperă care alunecă. Se ducea în vârful picioarelor goale să mai vadă o dată dacă uşa era încuiată, apoi dintr-o singură mişcare lăsa să cadă, de-a valma, toate veşmintele de pe ea; şi palidă, fără să scoată o vorbă seriasă, i se arunca la piept, străbătută de un prelung fior.”
Până la urmă scriitorul, se lamentează procurorul, lasă eroina să moară fără nici un fel de remuşcări, fără nicio căinţă pentru adulter şi sinucidere. Descriera miruirii se împleteşte cu cântecul unei flaşnete, care se aude din stradă. Astfel viţa obişnuită şi ceremonia sfântă sunt puse pe acelaşi plan.
„Morala creştinismului, care reprezintă fundamentul civilizaţiei moderne, conchide procurorul în încheiere nu înfierează literatura realistă pentru că ea descrie pasiuni: ura, răzbunarea, dragostea… ci pentru că le înfăţişază fără nicio măsură şi fără nicio limită. Arta fără reguli nu mai este artă; ea este ca o femeie care şi-a scos toate veşmintele…”
Ia cuvântul apărătorul Senard care foloseşte o argumentare bogată. El şi-a început pledoaria cu declaraţia scriitorului precum că nu a scris o carte imorală, ci una plină de cuviinţă, întemeiată de la primul rând până la ultimul, pe concepţii morale şi religioase, urmărind printr-o descriere hidoasă a viciului, să îndemne la o viaţă virtuoasă. Scriitorul este însufleţit de intenţiile cele mai curate. Şi-a pregătit acestă primă carte prin numeroase studii prealabile, a gândit-o temeinic, înfăţişând, cu o rară adâncime de observaţie, tabloul vieţii păturilor de mijloc ale poporului francez, tablou care are meritul de a fi autentic şi veridic. Pasajele citate, zice el, reprezintă a cincisuta parte din roman. Dacă o femeie tânără va citi cartea, lectura ei nu o va îndemna la plăceri uşuratice, ci, dinpotrivă, înspăimântată, şi le va refuza. Întregul roman nu este decât o succesiune de chinuri, de păreri de rău pentru faptele comise şi de remuşcări, care, într-o împletire inevitabilă a destinului conduc spre un final groaznic: moartea.
Apărătorul îl citează pe LAmartine care a ehclamat la citirea cărţii: „Mi-aţi trimis cea mai bună carte pe care am citit-o de douăzeci de ani.”
Apărătorul îşi încheie pledoaria cu un protest împotriva urmăririi penale a clientului său. Sprijinindu-se pe toate aceste avocatul cere un verdict de achitare.
Camera penală dă urmare acestei cereri. În motivarea sentinţei se arată că romanul cuprinde întradevăr şi pasaje care pot afecta bunul-gust şi care pot fi privite ca indecente. Toate acestea sunt împrejurări pentru care cartea merită „o aspră mustrare” deoarece „misiunea literaturii este de a îmbogăţi şi înălţa spiritul, de a purifica moravurile, de a constitui un îndemn împotriva viciilor prin descrierea rătăcirilor care pot interveni în viaţa socială.”
În aceste împrejurări, autorul romanului, editorul şi tipograful trebuie achitaţi. Astfel se termină un proces celebru. Flaubert declară imediat că procesul i-a făcut „ o reclamă gigantică”, datorând două treimi din succesul său acestei mascarade.
Dar scriitorul a fost marcat pe viaţă de acest proces, lăsând urme adânci în sănătatea lui.
Bibliografie.
Alexandre Zevaes Les proces litteraires aux XIX-eme siecle, Paris 1924
Maximilian Jacta- Procese celebre.
Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri