EMINESCU- OMUL
MOTO:
„Atâta să nu uitaţi:
„ că el a fost un om viu,/
viu,/
pipăibil cu mâna.//
Atâta să nu uitaţi:
/ că el a băut cu gura lui, – /
că avea piele/
îmbrăcată în ştofă. //
Atât să
nu uitaţi, – /
că ar fi putut să stea/
la masă cu noi,/
la masa cinei celei de taină//“
NICHITA STĂNESCU
Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.
„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.
Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.
- 1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI
Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.
Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor.
Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.
tatăl și mama poetului
Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil.
Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.
Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase. Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.
Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
Șerban
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.
Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”
Nicolae
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”
Iorgu
Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.
Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare de tifos.
Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.
Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887.
Henrieta
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.
Matei
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.
-->
Răspunsuri
Mihai Eminescu, un geniu. In opinia mea, este cel mai mare poet roman si ocupa un loc de frunte in literatura universala, dar si un mare patriot, un lucru important care a fost omis in istorie. Am vazut ca ati deschis doua discutii despre el, parerea mea este ca ar trebui sa le postati doi in unu, e pacat sa se piarda informatiile. Multumim, d-nule Bucovu pentru aceste texte.