Lanul acela verde se așternea înaintea privirilor, necuprins și unduitor în adierile serii, asemeni unei mări de smarald. Prin trupul său frica își croise cărări de scăpare în toate direcțiile. Ne țineam de mână și Tu mă îndemnai cu teamă-n priviri să fugim, fixând peste crestele valurilor verzi, vârfurile groase, crestate pe margini ce dispăreau lățindu-se către sol, dincolo de raza privirilor în adâncimile unduioase ale lanului. Înaintau în coloană, asemeni unui front de asalt. Priveam și mă minunam de perfecțiunea simetrică a crestelor mișcătoare de un verde întunecos, lucioase, neînțelegând încă de unde crescuse teama-n privirile tale și în alergarea haotică a grupurilo de fugitivi, prin labirinturile tăiate în coastele lanului nesfârșit. Le ghiceam doar existența din mișcarea spicelor înalte și din murmurul asemeni vuietului îndepărtat al unui puhoi nestăvilit de neliniște. Viața era scufundat întrun abis de incertitudini și terorismul se cuibărise și împuiase în Regatul Unit al Spiritelor Libere. Cărările în lan erau drepte și se ramificau în toate direcțiile ca o pânză de păianjen uriaș.
Mă îndemnai asudând prin toți porii teroarea:
- Hai mai repede, că ne prind din urmă! Să ne ascundem din calea urgiei! Aleargă pe acolo!
Și zicând acestea îmi indicai o cărare, pe unde nu se vedea nici țipenie de vietate, ci doar înspăimântătoare tăceri în negura Umbrei. Eu te întrebam:
- De cine fugim? Ne vom pierde în labitintul terorii, dacă nu deții cu tine, firul Ariadnei. N-aș dori să fug așa în neștire până la capătul zilelor...
- Haide mai repede, să fugim departe, cât mai departe!!! Nu-i vezi cum vin de-a valma, cohorte de demoni evadați din infern? Pandora a deschis cutia și i-a eliberat. Năvălesc printre noi mimetizați și apoi își dau pe față arama. Ne-au invadat și nu se mai sfiesc, să se arate privirilor noastre. Sunt mutaforme. Au luat înfățișări de oameni ca să ne studieze. Sunt bine organizați și foarte determinați să ne transforme în fiare veșnic hăituite...Monștrii vin să ne extermine pacea sufletelor, iubirea de libertate încrederea și credința. Se ivesc pe neașteptate, din văgăunile lor neștiute, inoportunându-ne în momentele când ne credem în siguranță și lăsăm garda jos, să gustăm clipele de libertate și pace, atât de efemere în aceste vremuri tulburi. Lovesc lansând blitzuri ca acesta, după aceea dispar în infernul de unde au ieșit, nelăsând urme, sau naiba știe! Se pot insinua ca otrava perfidă în adâncul nostru, pe calea semințelor de frică ce prind rădăcini în noi, fără ca să ne dăm seama ce ni se pregătește.
- Dar unde sunt liftele astea spurcate? Eu nu le văd... eu...
Încep să le disting formele mișcătoare și să cred că le întrevăd în spatele spaimei ce mă învăluia insinuantă, tăcută ca un nor peste suflet. Creșteau din panică, neîncredere, din credința prea slabă într-o protecție divină ce dispărea în ceață, eclipsată de sugestia fricii...
Întrezăresc și eu acum formele, la început confuze umbre grotești și apoi tot mai clare, mai vizibile cum își agitau amenințător cozile mai înalte decât lanul. Acum când Tu mi-ai condus pașii pe tărâmul spaimei, am început să le întrezăresc strategia. Se materializează din spirite inferioare ale lumilor învizibile ce populează văzduhul, hrănite de energiile fricii și temerilor noastre și cresc...și cresc până devin demonii ce pun stăpânire pe lumea și spațiul nostru vital.
- Iată-i! Aliniați în plan de atac, mii de forme ce-mi păruseră mai înainte inofensivele rădăcini ale unei păduri de mangrove, încet... încet se metamorfozează sub privirile sufletelor cotropite de spaime nedefinite în mii de entități cu forme monstruoase, bântuindu-ne. Au fețe urâte, greu de privit, ochii răi cu priviri ce îngheață sângele și câștigă teren implacabili, organizați în batalioane. Un front amenințător înaintând ca un tăvălug de teroare peste ogorul acela unduitor al vieții noastre cotidiene, care întru-nceput promitea recolte îmbelșugate și bucurii.
Amenințarea... începusem să-i simt răsuflarea la doi pași în spatele meu și continuam să alerg haotic pe urmele Tale, cuprinsă de teroare la fel ca tine și ca toți fugitivii. În timp ce alergam mereu înainte, laolaltă cu clipele ce curgeau inexorabil în aceeaș direcție, duse de roata vremii, un fulger slab mi-a scurtcircuitat mintea și mi-a trezit memoria, ridicând vălul ce căzuse peste amintiri. Curgeam și noi în cercul vieții spre o țintă de neatins, răspândiți anapoda pe cărările labirintului, tăiate în lanul terorii, speriați de nedefinitele spaime dinlăuntrul Umbrei noastre. Ne temem de întunecimile Umbrei, de lipsa Luminii Călăuzitoare pe care la o anumită cotitură a Cărării Întortocheate am pierdur-o din vedere, amăgiți de himerele semănate pe cărare.
Dintr-un colțișor uitat mi-a răsărit în minte o lumină îndepărtată ,clipind asemeni unui far, mărturie sigură a unui țărm pentru corăbiile în derivă. Am făcut loc sclipirii aceleia în cămara minții, unde se instalase ca la ea acasă teama și mi-a amintit cum odată demult mă învățase mama, ca atunci când mi-e frică, să-mi amintesc să spun în gând de trei ori ,,Tatăl nostru”. Am început să spun rugăciunea și pentru o clipă teroarea s-a tras deoparte. Atunci, în gând am continuat iar și iar să recit cuvintele magice și frica vrând nevrând a trebuit să le facă loc, devenind tot mai mică. Ooh! Aceasta era salvarea! Regăsisem în sfârșit Lumina Călăuzitoare. Ea era singurul talisman care mă ajuta să calc fără frică în întunecimile Umbrei mele.
- Stai! Îți zic și Tu mai mult mort decât viu te-ai oprit o clipă, să-ți tragi răsuflarea. Mi-ai aruncat o privire încețoșată de spaimă ca după aceea să încerci din nou, să mă târăști în cursa fără sfârșit, după tine.
- Hai, vino! Nu te opri, că ne ajung!
- Oprește-te și repetă odată cu mine rugăciunea! Acum!
M-ai privit neânțelegând la început și ai început să repeți mașinal, odată cu mine ,,Tatăl nostru”.
Unica preocupare a tuturor era fuga, fuga din fața norului acela de lăcuste devoratoare de idealuri și valori ale societății Regatului Unit al Spiritelor Libere. Demonii sinucigași continuă să ne învăluie într- o pâclă confuză, paralizantă rațiunile și sufletele asemeni veninului curara. Pe noi însă nu mai reușesc să ne înspăimânte. Au început să li se estompeze formele și treptat s-au retras în lumea lor nevăzută.
Lanul se așternea acum unduitor și de necuprins cu privirile, legănându-și spicele coapte în voia vântului călduț, aducând în nările noastre miresmele promițătoare de pâine caldă.
categorii forum
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Acest răspuns a fost șters.
-->
Răspunsuri