Zile de vacanță pe munte (povestire)
După două săptămâni la mare m-am hotărât să plec la munte. Cu părinții am mers din copilărie pe munte, iar dragostea pentru munte este în sufletul meu mereu. Acolo unde cerul mângâie muntele mă simt foarte bine. Cuvintele nu pot să exprime câtă bucurie am în suflet când respir aerul curat lângă un brad. Îmi aduc aminte vorbele lui Goethe, munții sunt profesori tăcuți, iar noi suntem discipoli ascultători. Așa este, urc pe munte tăcută și ascult susurul apei, cântecul păsărilor și câteodată lătratul unui ciobănesc.
M-am trezit dimineața cu gândul la călătoria pe munte. Mi-am băut ceaiul lângă Zorro, un frumos ciobănesc corb și Nero un câine lup minunat. Am pregătit bocancii, rucsacul, aparatul de fotografiat și am dat un telefon. Adriana și Mihai au promis că merg cu mine. Când formam numărul cineva a sunat la ușă. Erau ei, echipați foarte bine. Am plecat, peisajul este foarte frumos, brazii ating cerul și aș vrea să le ating vârfurile. M-am oprit lângă o tufă de mure, atentă am privit să nu mă întâlnesc cu un urs. Am uitat să vă spun, este cu noi și un om al pădurii priceput.
M-am bucurat câteva clipe de savoarea și parfumul munților și am simțit deodată o stare de bine. Am văzut telecabina plină, le-am făcut cu mâna și ne-am continuat drumul. În atmosfera liniștitoare, pitorească, timpul se scurge după alte legi. Pajiști verzi, înconjurate de copaci înalți și de multe povești pe care cei bătrâni le spun cu mare plăcere. Când ascult aceste povești am senzația că am început o călătorie în timp aici sus pe munte. Am mers pe un drum modelat de râurile care traversau muntele și ne-am apropiat de Castelul Bran. Chiar dacă traseul este destul de lung și obositor, merită să urcați pe munte. Veți avea parte de-a lungul traseului de niște peisaje extraordinare. Atunci când veți ajunge la Bran va fi ceva de vis, veți putea admira o priveliște de basm. Ajunsă la poalele munților, m-am bucurat de jocul de lumini al apusului care-și lasă razele să se joace printre crestele împădurite. Nu am zăbovit prea mult pe vârf, din mai multe motive, aproape că ne uda norul în care ne privea, apoi ne aștepta un traseu destul de lung. Ziua de vară este lungă dar tot se scurge, nu ne - ar fi deranjat să prindem un apus pe sus.
Este o zonă înconjurată de Munții Bucegi și Piatra Craiului, un amestec armonios între munți, malurile râurilor și văile pline de verdeață. Ne bucurăm de această locație și de vremea minunată, am făcut câteva fotografii. Mihai caută pe hartă o pensiune unde să mâncăm. Am plecat spre Castelul Bran, ne-am oprit la Muzeul satului, la poalele castelului am admirat armurile, sala meselor... .Călătorului îi stă bine cu drumul așa că ne-am echipat și am plecat spre casă, era deja întuneric. Nu am mai mers prin pădure, am plecat cu o mașină.
Obosiți ne-am retras în cameră și încet, încet am început să povestim despre ziua care a trecut și despre ziua care o să vină. Stau la geam și privesc în tăcere stelele care parcă se prăbușesc peste munți. În fuga vântului, în tăcerea nopții răsună clopotele din vârf de munte. Ce schimbătoare este vremea la munte! Încet iar plouă, miroase a verdeață, ne cheamă pădurea să ne cufundăm în iarbă. Spre dimineață e o ceață ușoară care acoperă muntele și nu ne lasă să plecam mai departe.De câte ori revin la munte redevin copil, întâlnesc prieteni noi pe drumurile din munte, îmi zâmbește, îi zâmbesc și merg mai departe.
Mă pot bucura de natura în multe locuri neatinsă și aștept să se ridica ceața să merg mai sus. Pe la ora 12 ceața s-a ridicat, plecăm fără o destinație, prin zonă.
Cred că libertatea adevărată o ai aici printre munți. Primele drumeții le-am făcut cu cortul, nu aveam calculator dar aveam chitara. De fapt muntele este o experiență unică, mă bucur de lucrurile simple într-o atmosferă liniștită. A doua zi, mult soare, susurul râului, aerul tare și atât de proaspăt încât nu mă mai satur să-l respir. Îl trag cu putere în piept, îl păstrez pentru zilele agitate din oraș. Privesc spre cer și mulțumesc pentru toată această frumusețe. Munții nu se mai termină, mă întind în iarbă și privesc cerul. Mergând de-a lungul potecilor sălbatice, am văzut strălucirea lacurilor, am ascultat cântecele ciobanilor.
Aș vrea să stau aici pentru totdeauna, să ascult susurul apei și să descifrez misterul munților. Când crezi că ai descoperit ceva, o nouă provocare mă cheamă să merg mai departe. Îmi este sete, muntele îmi oferă apa lui rece care mă trezește din starea mea, visez cu ochii deschiși. Pătrund în pădure, mă uit atentă să nu mă rătăcesc, trec prin întuneric și lumină, prin pădurea deasă, prin valea luminoasă. Prietenii mei au obosit, se așează pe iarbă într-un luminiș, mănâncă ceva. Eu am descoperit altă tufă de fragi și... .Trece pe lângă noi, puțin grăbit un om între două vârste, salută, are un măgar care duce pe spate ceva. Se oprește, vine lângă noi și ne dă ceva bun, o licoare din merișoare. Așa sunt oamenii aici, ospitalitatea lor te invită să revii mereu printre munți.
Urcăm și coborâm, privim în jur, muntele e liniștit. Amurgul se ridică din adâncuri, așa cum spunea Calistrat Hogaș, noaptea cobora peste desimea brazilor. În apa izvorului cad câteva frunze, castane și ghinde. Sub razele stinse, munții par mai aproape, o frunză zboară, oare toamna s-a ascuns în pădure. Amurgul la munte, un peisaj de vis! Razele se ascund printre flori și copaci, simt răcoarea, beau un ceai cald, o oază de liniște în sufletul meu.Absorbită de peisaj, emoțiile unei zile frumoase mă cuprind, uit de oboseală și de alte griji. O porțiune de drum am urcat mai mult singură, cu cat era mai abrupt urcușul cu atât mă simțeam mai bine. Mă opream să privesc în urmă, să ascult liniştea pădurii.
De aici, de la înălțime, văd peisaje uimitoare, pe care nici un pictor nu o poate reda. În liniștea muntelui îmi aud și bătăile inimii. Ne pregătim să mergem spre Sinaia, mai bine zis spre mânăstirea Sinaia – Catedrala Carpaților, descrisă de Nicolae Iorga atât de frumos: „... păzită de vulturii stâncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-și cântă cântecul de libertate și răzbunare între brazi.” Credința i-a ajutat și ne-a ajutat să rezistăm aici printre munți, la malul mării și la câmpie.
Am ratat afinele dar am găsit mure foarte bune. Ne-am oprit la o cabană, ploua ușor, fac poze de tot felul, ultima mea pasiune. Sunt câțiva oameni pe munte, tăcuți și înfometați ca mine. Am servit ceva, ne-am odihnit cât să putem să facem față drumului de întoarcere. În stânga și în dreapta se desfășurau poalele muntelui înverzite de iarba crudă și de copacii semeți. Priveliștea era atât de frumoasă de parcă mâini măiestre și-ar fi luat paleta de culori și ar fi pictat-o. Brazii falnici umbresc poiana de la poalele muntelui, unde căldura verii nu mai are putere. La poalele muntelui, un pârâu limpede strălucea în lumina soarelui. Nu se auzea nici un sunet, nici un cerb nu deranja liniștea pădurii
Pe muntele falnic vântul aleargă, un mic izvor alunecă liniștit pe un drum rătăcit. În adâncul pădurii o stâncă rezistă la vânt și la ploi, pe muntele înverzit. Brazii își arată măreția, timpul trece plin de soare prin prundiș pe cărare. Sunetele clopotelor răzbat prin munte și-n urma lor o liniște se așterne. Dimineața e magnifică, și parcă de mult timp am așteptat o zi atât de frumoasă. O lumină minunată ne deschide ușa spre o altă călătorie, spre o altă spectaculoasă priveliște. După mai mult de o oră de urcuș, am admirat un luminiș plin de culoare unde un cerb și o căprioară s-au oprit lângă o apă. Suntem sus și largi priveliști încep să se arate,.parcă inima începe să bată altfel.
Este locul unde am ajuns într-o zi senină de vară, am respirat adânc, poteca ocolește vârfurile și ne duce pe un drum liniștit. Căutăm un drum, noaptea se apropie, vedem un foc aprins la marginea pădurii. Se apropie de noi doi ciobani și doi câini mari. știu să vorbesc cu câinii, am și eu ciobănesc. Când ultimele raze de lumină se sting am ajuns la cabană. Mai privim încă o dată bolta înstelată, cu gândul la izvorul din pădure. După două ore, cu zmeură și mure plecăm spre casa noastră. E altă dimineață și puțin obosită, un sentiment de melancolie mă încearcă într-o zi senină de vară.
Îmi place pădurea când se vede atât de bine trecerea de la foioase la conifere, când se întind covorașe de mușchi verde, când soarele se chinuie să intre printre crengile pline de frunze. În ciuda vântului simt atingerea blândă a căldurii. Pădurea este frumoasă, ochii căutau o stea pe cer. Aerul de la munte scânteiază, în vreme ce soarele apune. Pacea pătrunde în suflet așa cum razele soarelui plutesc printre brazi. Muntele și marea viețuiesc în sufletul meu. Un strop de căldură transformă totul sus pe munte, schimbă tonuri de negru la tonuri de verde, apoi roșiatice, pădurea se-mbracă în alb. Am să termin acestă poveste cu vorbele lui Victor Hugo: „Munții: o imensă carte deschisă în care citim totul despre natură și despre noi înșine.”
Nicoleta Mija - Zile de vacanţă pe munte 2
-->
Răspunsuri
13 paragrafe, 106 linii