Noaptea, speriate de un cuvânt

pe care nu-l pot rosti,

gândurile se prind în horă

ciuleandră nebună,

Degeaba le închid poarta,

se strecoară

prin fiecare sincopă

și țipă împotriva mea

rătăcindu-mi somnul.

Să le astâmpăr

am să le așez pe fiecare la locul lor

ca într-un insectar

după importanță

fără să redeschid avalanșa îndoielilor,

cu spinul din creier.

.

Ploaia tulbură amurgul,

pași grăbiți sparg

 timpanul zilei care moare.

Prin insomnii tresar neliniști de cuvinte

de atâta potop să nu rodesc

mâzgă şi noroi.

Dimineaţa muşcă arborii

din faţa ferestrei,

într-o mişcare caldă.

îşi amplifică languroasă cântările.

Tu eşti încă departe,

în adâncul de somn şi vise,

cu degetele şerpuiesc ispite,

pe coapsele si pieptul tău,

 râzi, mă săruţi,

simt dorința cum se deschide

plăcerea blândă de a mă şti aici

la îndemâna iubirii

şi atunci,

te primesc

să fiu în întregime femeia ta,

acolo unde nimic nu este

în afară de noi,

 disperaţi,

până să iubim dincolo de cuvinte.

Vine o vreme

oare

care

te lasă rătăcit în uitare

paşi străini se zdrobesc pe cărare

oare

cine

te aleargă hain printre gânduri

răscolește închisele drumuri

oare

când

te întunecă lumina sub coasă

nume de piatră și izvor te lasă

oare

unde

te ascunde  ghiara corbului ce arde

amintire prin amintiri te pierde

oare

cât

te răsare neauzita chemare

atavism întru golem întrupare

vine o vreme...

Morții

au uitat că sunt îngropați.

Trăiesc toți în mine.

Îmi cercetează creierul ca niște telescoape.

 fiecare cu o mască pe în mâini

să o recunosc.

Deși  sunt atât de morți

încât nu-i  pot distinge.

îmi  povestesc viața

care este și a lor

fără să dezvăluie

cealaltă parte a lucrurilor.

rătăcită în mulțimea de chipuri

ca un muribund în amintiri

mă prefac că sunt mulțumită

de teamă

să nu-mi pună unul piedică

înainte să mă găsesc

în amalgamul

de toți care credeam că sunt îngropați.

Cu semnul distrugerii în suflet,

n-aș ști ce mai rămâne din mine,

în afară de țărână

și-o lacrimă.

Cât timp a trecut de când

numărăm tăcerile?

Tu liniștit pretinzi

că nu vezi

drumurile noastre

cum se desfac în unghi,

n-ai  putea

să-i dai iubirii

o altă identitate...

și totuși lași atâta încleștare.

Mă prefac că sunt mulțumită,

sedusă de confortul

stabilit tacit între noi.

Cât timp a trecut între așteptări

și ce a rămas din dragostea noastră?

Să îmblânzesc suferințele

 și învierile mele

privesc chipul, trupul

pe care este întipărită

întreaga istorie

a nopților noastre de iubire.

Nimic nu dezvăluie contrafacerea.

Tu ești sentimentul echilibrului,

cel care construiește temeliile prezentului,

ziua care vine.

Spre a mă convinge

încerc să  răzbat

în tot ceea ce trăiești fără mine

devin tristă, neputincioasă, absurdă

urăsc calmul și siguranța ta

Îmi spun

Poate știința va cristaliza într-o zi

o anume imagine a singurătății în doi,

pentru a fabrica o oglindă

să dezvăluie

tot ce este ascuns

în spatele scenei.

Și într-o desăvârșită rotire

vom vedea  și noroiul.

Cine ești tu, străine,

captiv în trupul meu?

Ești prizonier

sau paznic de vise

sau doar ecoul

a ceea ce am fost

și am crezut că sunt?

Corbii bat clopotul.

Un pas și încă un pas...

mă sorb rădăcinile,

vor inima și carnea picioarelor

care calcă pe ele.

Deschide fereastra,

să refac echilibru dintre suflet și lut!

Am început deja să curg

într-o fecundă inversiune

și nu mai știu

sunt eu

sau umbra clipelor trecute.

Te-aș fi lăsat un nume printre  altele,

În  cuprinsul

de unde îmi aleg măștile,

de nu te-ai fi încuiat

 să-ți veghezi rezistența

în fiecare amintire

din care încerc să te fur,

în fiecare mâine

din care încerc să te pierd.

Fără să-mi tulburi mistificarea

sporeresti hățișul ,

prin care-mi port insomnia,

și fiecare ieri își crește șerpii

În inima sufocată de întrebări.

Cum aș putea să-mpiedic hamada

să nu-și răsară colții

de la plecarea ta?

Ochii nu sunt îndeajuns să treacă

întunericul,

 mama m-a născut cu ecoul morților

uitat în mine,

fără  să-mi spună

că ei...

se adaugă la tot ceea ce sunt

și acest infern în care cresc de-a valma

vagi  închipuiri

e doar jocul unui gând

întru noapte și lumină.

 Oare sufletul,

 amalgam de idei

 și reacţii de sentimente își termină existenţa

sau o să urce la cer?

Dar... care cer?

Mută i-a rămas memoria.

Poate pentru fiecare există un cer al lui,

întru iluzie și realitate

sau un cerc

întru nous.

Ziua  prinde muguri fragili

de pulpa nopţii într-o acoladă,

mască palidă, luna

istovită de nesomn,

adună visul,

aprinde păsările focului.

Setea de tine se varsă,

în trupul moleşit de blandă ispită,

şoapte, arabescuri vibrante

ard umbrele somnului

îmbujorate de freamătul chemărilor.

Încerc să mă costruiesc într-o alegorie

și-ţi caut conturul  pe cumpăna

de un alb dureros al zilei,

să mă aleg din tine.

Hrănesc lupii îndoielii.

Nu-mi este dat să trec

de ochii sfincşilor,

îngăduită să-le fie acceptarea

a ceea ce sunt.

Oare sufletul

se lasă pradă pulberii,

totală părăsire...

sau înaintând în nemişcarea

definitivei clipe,

ochi nevăzut,

 o să-şi vegheze visele,

moştenire din moştenire lăsate?

Să prindă o amăgire de certitudine,

am să-le dau colocviu

cu acei numeroşi eu care am fost.

Să-mi mistui lupii, Doamne,

pe scara lui Iacob să urc!

Oare, mă vei lua de mână

să mă conduci?

            Îi simți prezența, în pat, la spatele ei. O respirație rece îi înfiora ceafa. Brațul bărbatului o cuprinse și o trase spre el. Un șarpe  urca de la glezne spre coapse și apoi spre sâni.  Întoarse capul, “Nu te vreau” șopti ea. Bărbatul o privea cu o umbră de zâmbet.Părea că doar buzele îl schițau, în timp ce fața își dilua conturul până când devenea un nor de ceață.  Doar ochii jumătate lumină, jumătate întuneric se distingeau tot mai clar. Vedea cum se scufundă în ei ca într-o mlastină. Ar fi vrut să se desprindă, dar tălpile i se afundau tot mai mult, în timp ce brațele păreau a se lungi, transparente spre lumină. “Nu te vreau.”. Conștientiza că este doar un vis și totuși nu se putea desprinde.   Ceața o încleșta și cobora în ea prin fiecare por provocându-i o stare confuză.  Cineva sau ceva o trase afară. Ioana se văzu într-un amfiteatru. De o parte, toți ai ei, cei duși, de altă parte cei rămăși. Atât de puțini erau aceștia din urmă. O vină cuplită, fără nici un temei descifrabil, creștea în ea otrăvindu-i sufletul, ca apoi să se transforme într-o durere fizică. Umbre și chemări șoptite veneau din toate părțile. Femeia se trezii speriată.” Ce prostie!  Un coșmar să mă sperie în așa hal!” Totuși nu putea să-și înfrângă teama și sentimentul de vinovăție.

            Încercă să adoarmă. Simți întunericul cum se lasă greu ca o marmură neagră peste ea, în ea. Deschise buzele ca și cum ar fi vrut să-l rupă cu dinții, să-l mistuie. Cu fiecare înghițitură sufocarea creștea. Rămasă cumva blocată în starea aceea dintre veghe și somn, cu ochii minții, începu să adune imagini și cuvinte fără a reuși să le stăvilească și ordoneze curgerea. Un vis avut cu ani în urmă, uitat aproape, începu să se deruleze cu atâta claritate, încât abia reușea să mențină granița dintre real și ireal. Nu credea în vise, totuși câte unul îi rămânea în memorie zile după zile, obsesiv. Să tot fi fost 3-4 de acest fel. Așa se întâmplase și cu acesta. Nu-l luase în seamă atunci.

O femeie - să fi fost femeie sau doar un trup fără trup sub faldurile negre?- o față fără chip intrase în camera, cenusie, goală.Era si nu era dormitorul lor, lipsit de orce mobilier.Speriată, încerca să o alunge cu o mătură. De ce cu o mătură, de unde aparuse mătura!?  Zâmbi,“ O matură!”. În spatele ei, el. Femeia sau ce o fi fost, își întindea brațele ca niște crengi negre, uscate, ramificate, pe lângă ea și începea să-l învăluie. S-a întoars spre el. Stătea acolo  fără să încerce să se scape.” Las-o!” l-a auzit spunând. 

                                                                ***

Ultimele săptămâni fuseseră un calvar. Încerca să le uite dar ele reveneau încărcate de vină parcă din ce în ce mai mult. Atâtea întrebări care începeau invariabil cu “dacă” și care se arătau mereu nemulțumite de răspuns, se zbăteau în mintea ei. Se rugase să moară. Îi așteptase sfârșitul dorindu-l mai grabnic.” Gata, nu mai este mult” își spunea în gând urmărindu-i respirația, zbaterea venei de la gât. Când revenea un alt moment de acalmie, simțea o furie împotriva a tot ce o înconjura. Ar fi lovit, ar fi spart… Cu greu își domolea pornirea, într-o rugă,” Doamne, fă într-un fel sau altul, să nu se mai chinuie!”  Cine să nu se mai chinuie el sau ea? În zilele și nopțile de veghe epuizantă, începuse să plănuiască un viitor fără el.Ziua morții, a înmormântării, acelea refuza să le vădă, cum vor fi cum le va trece. Posibil ca în mintea ei să se fi născut nu imaginea morții lui ci a unei absențe mai îndelungate, a unui viitor fără el, limitat în timp, atât cât era necesar să-și revină din epuizare.  “Am să mai arunc din “fiarele” lui, a umplut casa cu ele și nici măcar nu le mai folosește de ani buni”

            Timpul tocise  legătura dintre ei sau, mai bine zis, așezase relația lor pe alte coordonate.  Fiecare cu camera lui, fiecare cu tabieturile lui. Această separare era doar de suprafață, ei într-un fel sau altul rămăseseră legați, dependenți unul de altul.Pensionari, aveau acum libertatea orelor petrecute doar cu ei înșiși cu plăcerile minore, neglijate în goana de a strânge, de a face, de a avea. Focul tinereții se transformase cu timpul într-o iubire blândă, în obișnuință, în tovărășie. Învățaseră să se accepte în toate, chiar dacă uneori mici nemulțumiri își scoteau colții și începea o ceartă curând sfârșită prin concluzia unuia sau altui că era inutil să mai continue.În final nu se mai știa bine cine și ce a vrut.

            Își aminti cât de nemulțumită a fost în sinea ei când o vecină venită în vizită îi spusese că nu moare încă, o mai duce câteva săptămâni. Ce o fi crezut despre ea când s-a apucat cu atâta vehemență să o contrazică.”De unde știi tu? Moare, nu mai are mult.” Afirmația vecinei, care dorise să-i mai dea speranțe nu făcuse altceva decât s-o înfurie. Dorea sa moară.

***

              -Ce faci cu hainele mele?

            Femeia tresări speriată. Se afla deja  după înmormântare? Nu, el încă zăcea în pat.  Nu vorbise nu mâncase de 2 zile. Șoptea din când în când ”apă”, fără să deschidă ochii. Atunci când și de ce se apucase să-i selecteze hainele? Ce va da la 3 zile, la 6 luni, la un an…

-Nimic, fac ordine în șifonier, nu am mai făcut de mult.

 -Crezi că am să mor.

-Da, după o mică pauză, uimită de duritatea răspunsului ei, completă:

-Toată lumea moare .

 - Ionel

            - Ce-i cu Ionel?

 - A spus că vine. Trebuie să ne întâlnim.

            -Cu Ionel? Femeia îl privea mirată.

            -Du-te și spunei să vină!

            Ionel era mort de patru ani. În sufletul ei urlau cuvintele” E mort, curând mori și tu”.    “ Își înfrânse pornirea de a-i striga asta. Până unde putea să se întindă cruzimea ei născută din dorința de a vedea totul sfârșit?

            - Te rog, sună-l pe Ionel!

            - L-am sunat, dar nu răspunde.

 -Da-mi mie telefonul! Îl sun eu.

            Femeia îi puse telefonul în mână. Bărbatul îl scapă și căzu în aceeași stare în care zăcea de la un timp, cu palide moment de trezire. Buzele și degetele de la mâini începuseră să se învinețească. Îi aprinse o lumânare. De fapt, de aproape zece zile, undeva, ascunsă de privirea lui, veghea o candelă. Îi  luă mâna înfiorată de răceala mâinii sau poate a ei. Nu era capabilă să simtă nici o durere ci doar o stare de nepăsare punctată cu sentimentul eliberării.

***

            La moartea bărbatului Ioana nu a plâns, nu i s-au umezit ochii. Privea totul senină de parcă nu ar fi fost vorba de al ei.  Și l-a spălat și îmbrăcat singură. Se învârtea printre cei veniți ca și cum prezența ei acolo nu avea nimic de a face cu cel dus. Nu-și aducea aminte cine dirijase totul, se pare că ea. Imaginile se șterseseră din mintea ei. Asculta calmă glumele și discuțiile celor veniți la priveghi, uneori se trezea zâmbind sau râzând la câte o vorbă sau alta. Moartea pentru mulți din cei veniți, nu este altceva de cât un prilej de reîntâlnire, de schimbat opinii privind una sau alta, de depănat amintiri.   Dacă aceste amintiri ar fi fost cu cel dus…dar nu, el încetase să mai fie, nu doar aici, ci și în memoria celor veniți să-și ia la revedere… vorba vine. Când moare unul trecut mult de a două și chiar a treia tinerețe, durerea nu este aceeași nici pentru cei ai lui ca atunci când se stinge un tânăr. Bătrânul și-a împlinit menirea.  Oare pentru mort erau acolo majoritatea sau pentru cei rămăși? Nu cădea bine să nu participe. O să bârfească lumea. Coroanele, unele destul de costisitoare aveau în ele o doză de orgoliu. Îl vedeai pe câte unul cum le cântărește cu privirea să vădă dacă nu cumva a lui est prea urâtă.

            Pe Ioana o amuzase mereu ce vedea scris pe o panglică sau alta: “ Regrete eterne” cum poți să regreți etern moartea cuiva când tu nu ești etern? “Sincere  condoleanțe”, cui îi spui asta, coroana este pentru cel mort sau penru cel viu.? “Nu te vom uită niciodată”, care niciodată?   Chiar și cuvintele spuse de preot “ Pomenirea lui din neam în neam în vecii vecilor”, parcă mai cunoștea sau aflase ea cine a fost cutare sau cutare din neam. Un nume. Uneori nici pe cei trăitori în timp cu tine nu ți mai aminteșți bine. Aducerile aminte mai frumoase par, mai încărcate de imaginație, cu cât se depărtează în timp.Locuiesc, poate, o vreme în memoria celor care îl cunoscuseră. Cât? Depinde…  ca apoi să devină poveșți îngropate în uitare. Așa și trebuie să fie. De n-ar fi așa…

 Comportarea ei năștea priviri încărcate de milă dar și condamnare. Fiecare ce înțelegea din ce vedea.” Nu pot să vă ofer un spectacol al durerii, acum nu", le-ar fi strigat, orbită, înverșunată de tot ce adunase în ea, zile și săptămâni de chin și așteptare. Se răzbuna. Pe cine? "Mâine, ce va fi mâine, poate pustiul." Tot ce simțea era eliberarea.

            Când l-au coborât în groapă, Ioana, abia atunci parcă, a înțeles ce se întâmplă. S-a uitat lung la sicriu și a șoptit ca pentru ea.” Să mă ierte Dumnezeu, să mă ierți și tu.”

            Primele două -trei zile după înmormântare s-au scurs pentru Ioana în aceeași stare de eliberare și împăcare. Câteva rude, venite mai de departe, rămăseseră încă acolo, să o ajute ziceau, dar mai degrabă să-și viziteze cunoscuții, să revadă locurile pe unde nu mai călcaseră de atâta vreme. Părea că cel dus nu fusese niciodată, nimic nu se schimbase pentru ei, doar pentru ea. Încetul cu încetul se regăsea, absența lui devenea prezență în tot ce o înconjura. 

            Ioana, cea care atunci când îl veghea își făcea planuri de viitor acum căzuse într-o stare de delăsare totală, mânca doar când foamea nu o mai ierta, zăcea toată ziua fără să încerce să facă ceva.Ii era frica sa se culce Bântuia nopțile prin casă până cand răpusă adormea pe marginea patului cu lumina aprinsă. Numai în camera în care murise el nu avea puterea să intre. Când trecea pe lângă ușă i se părea că aude ultimul lui strigat. Durere sau chemare fusese?  Și atunci șoptea “Iartă-mă.” Nu dorul o măcina, în mintea ei moartea lui nu prinsese conținut.Sentimentul de vină urca în gândul ei, noaptea. Îi măcina somnul, îi bântuia insomnia.  Deschidea ochiul zilei cu mânie de parcă nu ar fi vrut să  iasă din acea stare, din care totuși se zbătea să scape.

            Oamenii o vedeau zilnic, luând drumul spre cimitir.

-Prea exagerează cu dusul la cimitir. Doar ei i-o fi murit bărbatul!? Morții cu morții, vii cu vii. Floricăi i-a murit băiatul și omul în accident și uite, trăiește, și încă bine.

-Florica! Ce-mi zici de Floarea, nici nu au putrezit bine și s-a și măritat. Nici doliu nu a prea purtat.

            -Gură lumii. Nu a fost de ajuns un an? Doliu…doliu nu este în haine. Să-mi afișez durerea, sau să o mimez, să fac pe plac lumii.  Pare că nefericirea, suferința unuia crește mulțumirea de a se ști ei bine, de a avea ocazia să-și arate mărinimia, bunătatea prin câteva cuvinte de milă sau îmbărbătare spuse de complezență. Tu de ce nu te recăsătoresti?

           - Eu  să mă recăsătoresc!? Cine să ajute copiii? Stau cu băiatul să am grijă de nepot.

           - Întreab-o pe nora ta, ce preferă să stai cu ei sau să te recăsătoresti?

           - Cu ce-i deranjez eu? Îi ajut.

           - Îi ajuți, așa este, dar revin la asta, întreab-o pe nora ta.Cum tu te plângi că  nu a făcut aia sau a făcut aia, așa face și ea. Tinerețea cu bătrânețea nu se prea îngăduie. 

-Dacă nu-s acum lângă ei, cine va fi lângă mine când nu voi mai putea?

-Lângă ei dar nu cu ei. Cât despre cine te va îngriji…Îți aminteșți când ai fost nevoită să-l ei pe tatăl tău la tine ce spuneai? Cât de frustrată te simțeai. Tot ritualul tău de viață se schimbase. Te plângeai că ești legată de mâini și de picioare. Nemulțumirea îți rabufnea când și când în tonul vocii când povesteai, deși o făceai cu un pic de ironie, de toanele moșului. Ai fi dorit în sinea ta să scapi, să-l duci undeva. Vedeai mai mult în el bătrânul neputincios, nu tatăl. Nu poți să negi. L-ai fi dus la o casă de bătrâni dacă nu ti-ar fi fost teamă de ce va zice unul sau altul.

-Nu te înțeleg. Asta este. Fiecăruia ne vine rândul să avem grijă de un bătrân, să fim îngrijiți.

-Ce vreau să spun este că ar fi foarte bine să ne schimbăm privind teama asta de a ajunge într-o casă de bătrâni. Așa nu vom deranja pe cei de lângă noi, nu le vom mânca din timp, din viață.

-Ce să faci acolo? Să te trezești singur, să nu ai cu cine schimba o vorbă?

-Greșit! Ai vorbit prea mult cu tatăl tău când era la tine? Cred că doar strictul necesar: Ți-e foame?, Vrei asta? Cum te simți? Ți-ai luat medicamentele?

-Nu aveam timp. Cât despre case de bătrâni, știi bine cât costă și cât de greu găsești un loc și cât de mizere sunt unele.

-Asta așa este. Ar trebui să se facă mai mult pentru ei…și pentru tineri e un bine dacă știu că părinții sunt…

            -Ne întâlnim duminică la un remi?

-Mai vorbim.

***

Zilele treceau, Ioana se adâncea tot mai mult în tăcere și delăsare. Deși nu fusese o bisericoasă acum nu lipsea de la nicio slujbă. Femeia se topea. Câte o vecină îi mai călca pragul, uneori, din ce în ce mai rar. Fiecare trăiau în colțul lor de viață și nu doreau să-și tulbure pacea cu dureile alteia. Durerea ei, în subconștient le transmitea o frică de a nu fi fost ele în locul ei, de a nu fie ele în locul ei.  

                De fapt rărirea prietenilor începuse din momentul în care i se inbolnavise soțul, cu ceva ani în urmă, când se aflase că nu e cale de vindecare. În primele luni mai veneau să-i întrebe de sanatate, mai dădeau un telefon. În saptamanile în care aștepta moartea nu trecuse aproape nimeni.  Ce rost avea să-și consume timpul într-o casă a tristeții? Câte mese câte întruniri vesele avuseseră loc aici! Acum toate erau nimic, fiecare cu ale lui.  Nu-i mai spărgea aproape nimeni singurătatea. Poate ar fi venit mai des una sau alta dar starea Ioanei le dădea o senzație amară, plecau de la ea tulburate.

-Să ți arăt fotografia ,o ridica de pe masă spre ochii  vecine care o vizita în speranța de a schimba câteva vorbe cu ea, despre una despre alta, așa cum o făceau în zilele bune când căutau un moment de ieșire din rutină.

- Mi-ai arătat-o de nu știu câte ori, de fiecare dată când vin. Ioana, revino-ți femeie! Ai ajuns a muri. Gata!

            - N-ați mai trecut pe la mine nici tu, nici Petria”

            -N-am prea avut timp”

            -Bine

            -Și dacă trec, îmi face rău să te văd așa. Tu de ce nu vi?

 Ioana nu-i răspunse imediat. Ce să-i spună?  Ele erau cu rostul și bărbații lor, ea nu mai avea pe nimeni, copii nu avusese.

            - Poate am să vin când mă mai eliberez din treabă.

            -Ce treabă ai? Să mă vait eu de treabă că am bărbat și nepoți de crescut” zise femeia fără a realiza cât de adânc lovise în rana Ioanei. Se lăsă tăcerea. .Femeile nu mai găseau ce să-și spun. Înainte  aveau așa de mult de împărțit. Se simțeau bine împreună

            -L-am omorât, se auzi șoptinând Ioana ca și cum ar fi uitat cu cine vorbește, ca și cum și-ar fi spus ei.

           -Pe cine?

            Ioana tresări și nu răspunse.

          -Pe cine ai omorât?

          - Pe cine, pe cine, pe nimeni.

          -Nu e de discutat cu tine astăzi. Vin altădată. Nu te înțeleg. Dacă nu-ți revi nu o să mai vin.

          -Treaba ta

***

           Zilele s-au scurs una după alta. Ioana parcă disparuse. Într-o zi de pomenire a morților au găsit-o zăcând lângă un mormânt în alt capăt de cimitir, departe de locul unde-i zăcea omul.

          -O fi rătăcit drumul, iar a venit înainte de a se lumina.

          Au trezit-o cu greu. A mers pe picioarele ei acasă, pășea ca prin vis fără a scoate nici un cuvânt. Degeaba încercau să afle ce s-a întâmplat.

          După câteva zile, când a trecut Petria pe la ea, a găsit-o pe marginea patului unde-i murise bărbatul, pendulând în față și înapoi, cu ochii pironiți pe o haină a lui rămasă acolo, pe spătarul unui scaun.Pe masă, în bucătărie, o farfurie cu mâncare mucegăită. Ioana nu mai era, era…  Dacă o ridicai, rămânea așa împietrită, dacă o așezai, stătea acolo și își reîncepea pendularea. Erau zile, din ce în ce mai rare când părea că și-a revenit. O vedeai așa cum era ea în timpurile lor bune, ca apoi iar să se întoarcă la starea aceea  Sentimentul vinovăției o pierduse. Era vinovată de nici o vină.

Atâtea măști căzute

zădărnicesc chemări

și mușc atunci din noaptea

încremenită-n mine

și sufocarea crește…

Am să deschid fereastra,

să îmi culeagă toamna

căințele uscate.

Nu vezi cum se agață

cu atâta încleștare

și iadul îndoielii cum face și desface

în dimensiuni mărunte

distanța dintre noi…

de nu pot defini speranța de himere

și fiecare pas, de-l vrut-am înainte,

mă duce înapoi,

să îmi culeg din urmă neliniști și noroi?

Nu vreau o altă față sub tăinuiri să aflu

și nu mai am putere o hățișul să-l croiesc.

Ești tu…

sau chipul măsluit?

La cumpăna dintre secunde

aud ielele

cum leagănă coșciugul lumii

în brațele cerului

cu pântecul plin de seva cuvintelor

crește trupul eternității

în locul tău în locul meu

nimeni cu nimeni

joacă Bowling

cu timpul făcut ghem

până când  moartea

mătură cenușa

dincolo de oglinzi

 aprinde scânteia

într-un  alt golem amețit

de chemarea ascunsului.

      Bătrânul,o virgulă pe epiderma verde, întinsă la poalele dealurilor împădurite, părea că se roagă, încovoiat de cer si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea sa-i încălzească oasele bătrâne, în el urca doar răceala pământului, ca o chemare. Era aici și totuși nu, abandonat în amintiri. Mișcarea obosită a coasei aducea a împăcare și resemnare.Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața, restul, le vânduse la moartea nevestei.

      Satul scăpase de colectivizare. Nu pentru că au scris ei pe o pancartă.

 “ Până aici cu democrația, de aici începe Ibanestiul și Hodacul”, două sate despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de pământ răspândite ici colo. Cum să le aduni? Din neam în neam, bărbații asaltaseră pădurile cu toporul și țapina în mâini, femeile, cu grija casei și a vitelor, cu melițatul cânepei și torsul. De pe așa zisele ogoare adunau puțin, atât cât le rămânea după ce treceau porcii mistreți. Eh, s-au dus toate. Nu se mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai simte mirosul de cânepă pusă la soare, nici melița nu mai toacă… și straiele satului s-au schimbat. Mai erau doar câteva scântei în ochii bătrânilor.

      “Se aproprie și vremea mea”, își zise în șoaptă, “mă cheamă”.

      Femeia și-o iubise în felul lui, era în curgerea firească a firii, așa cum el făcea parte din frumusețea naturii din jur, așa și ea devenise o parte a lui.  Nu era nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare.

     “Ai venit, Ană?”

     “ Am venit, Dumitre!”

     “ Oi mere și eu amu, s-a împlinit sorocul.”

      La moartea femeii, trecuse pe stâlp și data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte ani. Din patru fete cât avusese, trei erau acolo cu Ana.

      De atunci, zilele lui s-au scurs la geamul dinspre uliță și podeț, în așteptare. Podețul nu mai era, îl furase apa la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe acolo… și Gurghiul își schimbase matca.

      Vara, mai trecea cum trecea, dar în  zilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței.  Dar el, el privea în trecut, aștepta.  Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…

       O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi, printre aceste umbre trăia. Tresărea doar când auzea rata că vine, atunci, doar atunci, ochii lui prindeau lumină. Poate că vine și la el cineva.

 Mai venea ultima fată rămasă, Fira. Nepoții, răspândiți prin țară, uitaseră de el. Poate nu au vreme, își zise bătrânul găsindu-le scuză.

“ Lasă, Ană, că or veni la toamnă!”

      I se păru că aude zarva și sfada lor blândă, când se adunau la început de septembrie să-și împartă alunele și hribii uscați la soare sau alte alea adunate de ei de prin păduri și livadă.    “Am să le dau vorbă să vină. Poate nici la moartea mea nu vor fi. “

      Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de singurătate mai mult decât de ani, trase de sub pat un cufăr în care își ținea comoara. Privi îndelung la el și apoi, deschise capacul, ca și cum altcineva îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau câteva fotografi îngălbenite, câteva monede vechi, două cărți Alexandria și Esopia, singurele lui cărți din care mai  citea puțin în zilele pusti de iarnă și o medalie ruginită din primul război mondial. Nu-și mai aducea aminte pentru ce o primise. În al doilea război mondial era la vatră.

      Când au trecut nemții, a fost cum a fost, dădeau bani și ciocolată pentru păsări și ouă. Mai lăsau și prin casele oamenilor una alta, plăteau  și… Nu că le-ar fi fost de mare folos. Atunci le-a murit o pruncă, de vreun an. Moașa le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De auzit s-a auzit și la ei de relele făcute de hortisti și hitleriști. Dar, pe la ei prin sat au fost alții. Cu rușii a fost rău, îți luau porcul din ogradă, tot de prin curte. Dacă te opuneai, te duceau în câmp și te împușcau. Fetele și femeile tinere se ascundeau să nu le siluiască.  Floarea lui Ion a pațit-o. Pe Ion l-au găsit oamenii împușcat, în lanul cu porumb.Floarea și-a pierdut mințile. Cu timpul, mai încoace, părea că și-a mai revenit.

     ”Nu ți-am zis, Ană, dar tu ai știut  și m-ai iertat. Am fost pe la Floarea și… Am adus-o acasa, la o vreme, după ce te-ai dus. Dar, nu a mers, zicea sa-i trec casa. “ 

      Închise cufărul cu grijă. Acum avea timp să le povestească nepoților, ei nu aveau timp să-l asculte, să-l cunoască pe Dumitru, cel ce fusese cândva ca ei, copil, tânăr, bărbat, tată. Acum, nu era decât bunicul,  iubit în felul lor, dar necunoscut omul ascuns în amintiri lui.

        Oftă și se îndreptă spre geam, o noapte de marmură neagră cobora în odaie. Încovoiat în sine, privea cum se destramă luna în apa din cana uitată pe pervaz, lângă un colț de pâine uscată.

 I se paru  că….

      Ana  învârtea în ceaunul cu mămăligă. Sub pâlpâirea obosită a lămpii cu gaz, de deasupra mesei. Cele două fete mai mari aranjau vasele pentru cină. Cele mici dichiseau păpușile făcute din cârpe. La școli nu prea au umblat, doar cea de a treia terminase unșpe clase… S-a dus de tânără, la nici douăzeci și cinci de ani. Atunci i-a căzut și femeia la boală. A plecat la doi ani și ea, de inimă neagră.

     “M-am dus, Dumitre să-i spun de copii, că sunt bine”

     “I-ai spus și să mă ierte? Am gândit că fac bine când am dat-o, după un ofițer, departe de casă.”

     “Ei, omule, cât te-am rugat atunci să-mi lași fata să se ducă după cine vrea!”

      Dumitru își șterse ochii cu dosul palmei, ” Iartă-mă, fată!” Maria îl privea senină. Era copila de 18 ani, de atunci. Cea mai dragă îi fusese, poate de asta a dat-o după Vasile, gândind că o scapă de greutăți. În cincizeci cei din armată o duceau bine.

       Nu a fost chiar așa. Nu toți aveau, dar se descurcau. Stăteau într-o cămăruță, cu un pat, o sobă și un dulap. Copilul cel mare dormea cu ei, celui mic îi încropiseră un culcuș între lada studioului și perete. Bucătăria și baia le aveau comune, fiecare la câte un capat de hol. Să o fi mai lăsat acasă, nu se putea. Așa erau vremurile, erai fată bătrână dacă treceai de  optsprezece ani. 

      Cănd a murit fata, Ana a știut, înainte de a veni vestea de la București. Icoana Sfintei Maici a căzut de pe peretele camerei din față.

     Bătrânul își continuă călătoria prin zilele de ieri, așa cum o făcea mereu când dorul nu-i dădea pace. Astăzi, era mai altfel.

       Ana venise să-i vorbească.  Mama nu-l mai vizitase de mult, acum îl privea tăcută de pe pragul ușii .”Ai venit și tu, mamă? De acu m-oi pregăti de drum.” În minte începură să-i urce poveștile cu stafii, diavoli și alte alea, povești cu care, mama le domolea avântul de a pierde noptile pe afară.  Adolescenți fiind, ei tot credeau în asta.

       După o vreme, simții o mână pe umăr. O căldură blândă și împăciuitoare îi urcă în suflet. Părea că nu mai era aici, el era acolo cu Ana. Se vedea mergând de-a lungul apei, până când cărarea urma să părăsească  răul și să urce spre coastă, unde avea o  mică livadă, împrejmuită, cândva,  de tufișuri dese, pline de țepi.

       Doar ai lui știau locul de intrare, camuflat cu grijă. În fiecare an repara  gardul, să nu intre mistreții și urșii.

 “Ce o mai fi pe acolo? Cine o fi cules poamele?”   Greutatea picioarelor nu-l mai lăsase să ajungă. Toamna trecută s-a dus Ilie, ginerele, de a cules ceva prune să facă palincă. “O mai avea și pentru mine?”   Cât a fost tânăr, a băut spirt medicinal, trecut prin pâine, colorat și îndulcit cu zahăr ars. Țuica o vindea, să mai facă un ban. Apoi s-a obișnuit cu spirtul.

       Dintr-odată toate amintirile au fugit din ochii lui, lăsându-l într-o stare greu de descris pentru cei care nu au ajuns la puntea trecerii.

       Puteai doar să bănuiești. Drum de întors nu era, și chiar de aflai, nimic nu aduceai cu tine sau mai deloc din acea clipă.

      Acum nu-l mai durea nimic. Privea limpezimea apei, uimit. Râul încetase să mai  curgă, se transforma încet într-o  întindere  limpede. I se păru că  se  află între două ceruri. Necuprinsul depărtării era incredibil de evident, copacii își transformau coroana în rădăcini. Între două premiere ale aceluiași  aspect, părea să se interpună nefiresc, nebănuit o perdea care se  confunda cu același azur diafan pe care oglinda  lacului îl reda drept străfunduri.Cunoștea și nu cunoștea locurile, era și nu  era străin de ele. 

Ana  era cu el, îl privea cu aceea privire pe care nu i-o mai văzuse  din tinerețe. O mare de umbre se desfăcea în față lui. 

      “Unde mă duci, Ana!” Ana nu-i răspunse, continuă să meargă printre umbre și prin umbre. Dumitru o urmă, chemat de o liniște adâncă. Cu cât înainta, se contura, de undeva de sus, un chip de lumină și umbrele se pierdeau în el.

      El sau ce mână nevăzută i-a scos hainele din ladă și l-a îmbrăcat? Fata cea mică l-a găsit întins pe pat cu mâinile pe piept, senin, împăcat.  Găsise un loc al tinereții fără bătrânețe, unde sufletul se refugiază până când restituie pământului împrumutul.

     Se spune că murim singuri fie că suntem sau nu vegheați…nici o moarte nu este moartea unuia singur, ceva se stinge în noi cu fiecare din cei duși, ceva se naște în noi, ceva face ca râul să-și abată cursul. El plecase însoțit de toți ai lui cei duși, de toți ai lui cei rămași. Cumpăna dintre secunde o trecuse cu dorul de ei și așteptarea.

      Sătenii se amuzaseră când și-a trecut pe stâlp data morții… doar ziua a fost greșită, a plecat în luna când viespiile sărutau aspru strugurii călcați de soare, la șapte ani după femeie.

      Bătrânul s-a dus cu singurătatea în suflet, nestrăjuit de lacrimi, era prea bătrân să fie plâns sau murise câte puțin în fiecare clipă alinându-le durerea.

 Îl uitase viața, așa credea el.

      Tinerețea este oarbă, nu vede că în trupul rănit de timp zboară același vultur cu aripile încărcate de doruri și vise, de iubire.

te rog mai vino

de doruri plin

să auzi cum sună toamna

prin ramuri de castani

păduri incendiate

în noi  mai cuvântă

cu cerul prins

în ochi de șoim

și-o umbră de pământ pe aripi

te rog mai vino

să auzi cum cade

prin frunzele vrajite

a vorbelor aromă

și-n piept ne fulgeră dorința

aprinzând răceala

ploilor de afară

de doruri pline

Să ne ascundem sub o frunză de toamnă

anotimpul pedepselor

 să nu ne afle

vom răsări cu trupuri primenite

 într-o cascadă de iarbă și iubire

Oh, cât de albastru e sufletul

când ceața-n privire se lasă

Mâine, ce va fi mâine

coboare pustiul să ne locuiască

ce ne pasă

incandescent noi îl trăim pe azi

Ca pe o ultimă strigare

A clipei când se pierde-n oră

Există

 o clipă care mă pândește

cântărindu-mi destinul,

creierul

 inima dezgolite de iluzii

să le întoarcă în piatră

și dacă,  mai rămâne ceva,

quantum satis,

până când cocoșii unui alt răsărit

desferecă obloane

și toți morții refugiați în mine

 încetează să mai joace telegraful fără fir

(neștiind că refugiul lor este subterfugiul meu)

am să mă aflu

dezrobită  de fantasme.

mie-mi ajunge o singură privire

dincolo de oglinzi.

Lungă și rea, dimineața  veghează

trei lumânări sufocate de astepare,

miroase a toamnă coaptă și

cafea amară

și strugurii au putrezit pe masă,

dar… ochii tăi, ochii

s-au luminat a noapte!

am să te închid într-o ciob de lumină,

să nu mai aud corbii,

în trupul tău,

bat clopote.

Oprește, mamă, morții !

i-auzi? prind rădăcini

sau… e doar vântul,

destramă urmele ce le-ai lăsat.

că să pot înverzi.

Desferecă, mamă, pământul!

să mă înveșmânți, să te înveșmânt

cu tot ce n-am trăit împreună.

fă, doar așa, să fiu asemeni ție,

când am să-mi dau colocviu

cu umbrele din spatele meu.

     Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?

     Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite,  ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”

     Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea câte unul şi îi întindea un leu-doi: “Te făcuşi al dracului de zgârcit” şi trecea mai departe fără să privească trecătorii, fără să întindă mâna doar repetând:” Dă, mă, un leu!”                Localnicii erau obişnuiţi cu ea, făcea parte din peisajul oraşului. Începuseră să semene, cumva, de când minele se închiseseră una câte una. Geamuri ştirbe rânjeau ca şi râsul fără dinţi al Mariei, străzile îşi adânceau degradarea, pe zi ce trecea, clădirile deveneau din ce în ce mai triste si cenuşii, văduvite de suflet.      

      Timpul se scurgea fără culoare, doar castanii mai ţineau rostul anotimpurilor, şi munţii care păreau să-şi întindă braţele ca pentru o îmbrăţişare peste  inima  bolnavă a oraşului.

       Într-o zi, îmi beam cafeaua pe o terasă, Maria păşea printre mese, fără să privească spre ele sau spre consumatori, repeta ca pentru ea: “Care dă mă un leu? Dă, mă un leu!

        Cineva a chemat-o de la o masă.”Marie, ia vino! Îţi dau doi lei şi o bere dar îl vezi pe ăla de la masa de acolo? Du-te şi pupă-l pe gură! “. Femeia nu a răspuns s-a îndreptat spre masă repetând aceleaşi cuvinte:, “Dă, mă un leu!”. Când a ajuns în dreptul omului s-a aplecat şi l-a pupat cu zgomot. Luat prin surprindere, bărbatul s-a ridicat şi a împins-o cu putere. “Uoo,Nebuno!” Dezechilibrată, a căzut. Câteva secunde s-a lăsat liniştea, apoi hohote de râs au izbugnit şuvoi . Râdeau de căzătură Mariei sau de păţania bărbatului? Poate de ambele. Maria s-a ridicat încet, a privit în jur la gurile care clocoteau de râs, şi-a scuturat hainele de parcă se puteau murdări mai mult decât erau şi s-a îndreptat uşor spre ieşire. Pentru prima dată am observant în ochii ei, atât de goi altădată o sclipire adâncă şi o umbră de lacrimă, doar buzele păstrau aceeaşi expresie de zâmbet neutru. Situaţia m-a impresionat,  râsul mesenilor desenase în mintea mea imaginea unor hiene muşcând din trupul încă viu al victimei.

După aceasta întamplare, a trecut ceva vreme fără s-o întalnesc, fără să mă întreb unde este Maria. La fel cum dispare o imagine neînsemnată, care nu a facut altceva decât sa ne izbească pentru o clipa privirea, nelăsând nici o urmă să perturbe banda rulanta pe care ne alearga rutina, disparuse şi Maria.

          Până într-o zi, când trecând prin parc, pe acolo mergeam şi mă întorceam de la şcoală,  am fost surprinsă să văd, aşezată pe o bancă, o femeie  îmbracată şi machiată ca o… batrână  Nu i-am dat atenţie, femeia şoptea ceva ca pentru ea. Când m-am întors  spre casă seara, ea era tot acolo înconjurată de şoaptele ei. M-am oprit o clipă, curioasă,  “Cu cine vorbeşti, Marie?” Nici un răspuns, şi-a continuat netulburată monologul. Amintirile soseau în mitea ei de ici colo şi se concretizau în cuvinte, fără noimă pentru mine. Îmi era greu să- i inteleg bolboroseala. O singură propoziţie venea clar din când  în când, “Să nu-mi iei băiatul, Ioane!” şi Maria o lua de la capăt. După un timp se pare că mi-a observant prezenţa, s-a ridicat şi a plecat repetând cu voce ceva mai tare  cuvintele devenite obsesie. “Să nu-mi iei băiatul, Ioane! Să  nu-mi iei băiatul, Ioane!”

                             ***

           Maria nebuna a murit, a fost găsită zăcând între ruinele unei case arse, se zice că a fost a ei şi ea i-a pus foc, sa fi fost sau nu aşa, nimeni nu mai ştia. A plecat discret cum îi fusese şi existenţa. Oamenii o uitaseră încă de când  era vie, în memoria lor, pe atunci, era doar Maria nebuna cu laitmotivul ei:” Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?”

Nu am căutat sa aflu cine a fost Maria, o acceptasem împreună cu oraşul. Auzisem că a fost cineva  în tinereţe.  Când se surpase echilibrul ei nimeni nu-şi aducea aminte sau, poate, nu observase nimeni. Ce a fost se ştersese din memoria celor care o cunoscuseră, de când apăruse Maria nebuna.  De ce? Din nepăsare? Adesea, ne consolăm cu o abureală de milă pentru a nu ne simţi vinovaţi, şi întindem un ban de parcă ne-am cumpăra liniştea datoriei împlinite.

          Cine ai fost, Maria!? “Am fost un om cu umbrele si luminile lui.Un om”.