Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?
Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite, ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”
Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea câte unul şi îi întindea un leu-doi: “Te făcuşi al dracului de zgârcit” şi trecea mai departe fără să privească trecătorii, fără să întindă mâna doar repetând:” Dă, mă, un leu!” Localnicii erau obişnuiţi cu ea, făcea parte din peisajul oraşului. Începuseră să semene, cumva, de când minele se închiseseră una câte una. Geamuri ştirbe rânjeau ca şi râsul fără dinţi al Mariei, străzile îşi adânceau degradarea, pe zi ce trecea, clădirile deveneau din ce în ce mai triste si cenuşii, văduvite de suflet.
Timpul se scurgea fără culoare, doar castanii mai ţineau rostul anotimpurilor, şi munţii care păreau să-şi întindă braţele ca pentru o îmbrăţişare peste inima bolnavă a oraşului.
Într-o zi, îmi beam cafeaua pe o terasă, Maria păşea printre mese, fără să privească spre ele sau spre consumatori, repeta ca pentru ea: “Care dă mă un leu? Dă, mă un leu!
Cineva a chemat-o de la o masă.”Marie, ia vino! Îţi dau doi lei şi o bere dar îl vezi pe ăla de la masa de acolo? Du-te şi pupă-l pe gură! “. Femeia nu a răspuns s-a îndreptat spre masă repetând aceleaşi cuvinte:, “Dă, mă un leu!”. Când a ajuns în dreptul omului s-a aplecat şi l-a pupat cu zgomot. Luat prin surprindere, bărbatul s-a ridicat şi a împins-o cu putere. “Uoo,Nebuno!” Dezechilibrată, a căzut. Câteva secunde s-a lăsat liniştea, apoi hohote de râs au izbugnit şuvoi . Râdeau de căzătură Mariei sau de păţania bărbatului? Poate de ambele. Maria s-a ridicat încet, a privit în jur la gurile care clocoteau de râs, şi-a scuturat hainele de parcă se puteau murdări mai mult decât erau şi s-a îndreptat uşor spre ieşire. Pentru prima dată am observant în ochii ei, atât de goi altădată o sclipire adâncă şi o umbră de lacrimă, doar buzele păstrau aceeaşi expresie de zâmbet neutru. Situaţia m-a impresionat, râsul mesenilor desenase în mintea mea imaginea unor hiene muşcând din trupul încă viu al victimei.
După aceasta întamplare, a trecut ceva vreme fără s-o întalnesc, fără să mă întreb unde este Maria. La fel cum dispare o imagine neînsemnată, care nu a facut altceva decât sa ne izbească pentru o clipa privirea, nelăsând nici o urmă să perturbe banda rulanta pe care ne alearga rutina, disparuse şi Maria.
Până într-o zi, când trecând prin parc, pe acolo mergeam şi mă întorceam de la şcoală, am fost surprinsă să văd, aşezată pe o bancă, o femeie îmbracată şi machiată ca o… batrână Nu i-am dat atenţie, femeia şoptea ceva ca pentru ea. Când m-am întors spre casă seara, ea era tot acolo înconjurată de şoaptele ei. M-am oprit o clipă, curioasă, “Cu cine vorbeşti, Marie?” Nici un răspuns, şi-a continuat netulburată monologul. Amintirile soseau în mitea ei de ici colo şi se concretizau în cuvinte, fără noimă pentru mine. Îmi era greu să- i inteleg bolboroseala. O singură propoziţie venea clar din când în când, “Să nu-mi iei băiatul, Ioane!” şi Maria o lua de la capăt. După un timp se pare că mi-a observant prezenţa, s-a ridicat şi a plecat repetând cu voce ceva mai tare cuvintele devenite obsesie. “Să nu-mi iei băiatul, Ioane! Să nu-mi iei băiatul, Ioane!”
***
Maria nebuna a murit, a fost găsită zăcând între ruinele unei case arse, se zice că a fost a ei şi ea i-a pus foc, sa fi fost sau nu aşa, nimeni nu mai ştia. A plecat discret cum îi fusese şi existenţa. Oamenii o uitaseră încă de când era vie, în memoria lor, pe atunci, era doar Maria nebuna cu laitmotivul ei:” Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?”
Nu am căutat sa aflu cine a fost Maria, o acceptasem împreună cu oraşul. Auzisem că a fost cineva în tinereţe. Când se surpase echilibrul ei nimeni nu-şi aducea aminte sau, poate, nu observase nimeni. Ce a fost se ştersese din memoria celor care o cunoscuseră, de când apăruse Maria nebuna. De ce? Din nepăsare? Adesea, ne consolăm cu o abureală de milă pentru a nu ne simţi vinovaţi, şi întindem un ban de parcă ne-am cumpăra liniştea datoriei împlinite.
Cine ai fost, Maria!? “Am fost un om cu umbrele si luminile lui.Un om”.
-->
Comentarii
Multumesc, tuturor pentru lectura si aprecieri. Partea a doua nu va mai este. Cred ca e mai bine sa ramana asa prea multe despre Maria ar face ca personajul sa nu fie un simbol.
Când primim partea a doua?
Sincere felicitari!
Orice colectivitate are câte o asemenea Mărie..... Psihologic, meditativ, proiectiv.... Felicitări! Bine țintit, bine lovit!