Nu pot să-ţi mai vorbesc
cum îţi vorbeam atunci
când păsările luminii vibrau
în serile cu ochi de chihlimbar
învăţ tăcerile albe
cu gândul îmbracat
în dorul de tine
ţărână călcată de corbi
se surpă în golul lăsat
în partea aceea de suflet
rămasă dincolo
braţe întinse pe hotarele depărtării
încolţesc amăgirea
muşc din ploi
îmi las morganele îmbrăţişate de cer
rană copiilor mei nenăscuţi
la geamul unde nu plouă
din umbra cu luciri de ape
curg spre tine
aprinde o candelă în inimă
lacrimă prinsă-n
tristeţea nopţilor
să te găsesc

Când cucuvaia cântă în nopţile lungite,

Prin silişti câmpeneşti de verde văduvite,

Îşi scoate iarna colţii cu zâmbetul pieziş,

Înfiorând pădurea golită de frunziş.

În inimi brumate, un soare blând răsare,

Sălbatică mânză cu frâul de cicoare,

Iubirea îşi seamăn sclipirea de mai ieri,

Pe clipele furate din stinse primăveri

Te-am regăsit acum, când iernile mă-nbie,

Soţul meu de suflet, iubirii mele glie.

Creştem cu amurgul prin văile stelare,

Acolo unde timpul ceasornic nu are.

Hoinari printre astre la vreme de-nnoptare,

Două păsări albe ne împletim în zare.

Lainică tăcerea un cântec şi-a deschis,

Noi ne urzim iubirea în toamna unui vis.

Deschide-i simţirii a inimii fereastră,

Ziua de mâine nu va mai fi a noastră.

Statornică iubirea acelaşi chip are

La început de drum, la capăt de cărare.

Prin nori de ceţuri, paşi îmi port şi duc,

Unde să caut, pe unde să apuc?

Nu te găsesc, nu mă găsesc pe mine.

Putere n-am să nu gândesc la tine!

Închisă-n clipă noastră eu am rămas,

iubirii să-i clădesc în vise popas.

Trec zilele, de neuitare-s pline,

Putere n-am să nu gândesc la tine!

Cad visele, clopote-n mine lovesc,

Îmi pare c-am uitat şi să trăiesc,

Trec nopţile dar somnul nu mai vine.

Putere n-am să nu gândesc la tine!

,

Iubirii pure i-am plătit obolul.

 Sub ceruri prăbuşite geme dorul,

Se tânguie prin clipele haine.

Putere n-am să nu gândesc la tine!

Dau timpul înapoi, din el să culeg,

Cuvintele-ţi toate ascult şi  aleg.

În dor iubirea cu dorul le cerne,

Putere n-am să nu gândesc la tine!

Nicicând nu aţi plecat de tot

aţi aşteptat cu aripile frânte

sub pleopa pământului

cu umbra transparentă

a visului de cer muşcat de timp

în aula sufletului pârguit de dor

renasc  vieţile voastre

trăite şi netrăite

încerc  să trec dincolo de cortină

la masa tăcerii am şi eu un loc

moartea surâde

în colţii timpului

pântecul ei de sclavă

naşte augusta viaţă

cu fiecare trecere

o altă faţadă a luminii

când cerul se desprinde din lut

gândurile gândite şi negândite

se ascund  în oasele pământului

în zbaterea pruncului nenăscut

parte a aceluiaşi întreg

totul şi nimic

Dacă aş putea

Aş rămâne cu tine

Două păsări albe în anotimpul gutuilor

Să spargem lumina nopţilor

Cu ochii umbriti de ispită

Dacă aş putea

Aş muscă dintr-un colţ de cer

Un al cincilea anotimp

Să nu ne piardă timpul

Rostogoliţi  sub pleoapa pământului

Dacă aş putea

Aş împleti florile de crin

În umbră unei păsări albe

Să-ţi aud răsuflarea

Adiere pură a iubirii

Dacă aş putea

Aş rămâne cu tine

Cocori cuibăriţi

În fericirea unei clipe eterne

Să nu se aştearnă ninsorile 

Pe rouă iubirii izvorâte-n priviri

Un gând miroase a vanitate

prin văpaia de sub tâmple

urcă în limpezimea oglinzilor

matuită de necuminţenia întrebărilor

nimic nu este spus

doar arome palide trec

dincolo de zid într-un tipar

foşnesc umbrele celor adăpostiţi în mine

croindu-mi destinul    

ceva  mereu  rămâne ascuns

pe fragilul hotar dintre lumină şi întuneric

se împarte nimicul

între plecări şi naşteri

pământ  adunat din fiecare prohod

pentru un alt botez

o nouă veche zidire

ţărână gânditoare

lăcustă flămândă

devorează mişcarea eternă a luminii

în pântecul timpului

Miroase  toamna coaptă   de nostalgie-n aer,

Cromatică aromă de fân uscat. trifoi,

 S-ascunde depărtarea tăcută între noi,

Să-şi toarcă neputinţa din al iubirii caer.

Culcaţi în fânul proaspăt să ne lăsăm visării,

 Blânda toamnă pastelată maramă-si ţese,

 Ne-mbracă melancolic în elegi de vise,

Furând lumina caldă din pasul dus al verii.

Sunt struguri plini în vie, mere coapte  prin livezi,

Mai uită rar o floare că toamna a venit,

Şi soarelui zâmbind, se apucă de-nflorit. 

Valsează încă în ramuri stinghere frunze verzi,

E îndrăgostită toamna de noi şi de culori,

Trec păsări întârziate din calea ei pe rând,

În fâlfăit de doruri prin amintiri zburând,

Cu zâmbetul ne ascunde  prin suflet  reci fiori,

Departe este înc-al iernilor pas pustiu,

Oricum eterne zăpezile în noi or să vină,

Cu atâtea dorinţe n-e inima plină.

Să visăm iubite, când totuşi nu-i târziu,

În prag de toamnă blandă ne-am regăsit amândoi,

Să nu  plângem vara,  nu o să mai revină,

Cu toamna iubirea, noi s-o trăim, senină.

Să ne-adunăm bucuria din veştedele foi,

E atâta frumuseţe-n tot ce ne-nconjoară,

sărutul cald al toamnei uşor ne înfioară, 

sunt încă frumze verzi prin arămii culori, 

din nostalgia ierbii mai poţi culege flori.

Şi galbena gutuie aşteaptă să să se coacă,

sub rod de mere roşii livada se apleacă,

se-nclină -ncet şi via în dulcea ei povară,

melancolia toamnei, mustind în vin coboară.

Îşi poartă toamna haina în blândă armonie,

cu jocu-i de culori ne îmbată  ne îmbie,

zâmbind îşi duce mândră bogata frumuseţe ,

în colţ de ochi ascunde un licăr de tristeţe. 

Mişcare-e în toate şi forfotă şi zor, 

preludiu toamnei cântă cu vântul dirijor,

al iernii trist acord răsună în surdină, 

curând gri se lasă a ploilor cortină. 

În nostalgia toamnei aş vrea ca să rămân,

zăpezile în suflet, să cadă, să le amân, 

cu toamna să visez o altă primăvară,

minţindu-mă că sunt ce-am fost odinioară.

Am învăţat să te iubesc

Când iarna înflorea

Pe ramul inimii aplecat spre apus

Crin alb

În iarba iubirii regăsite

Simt că eşti tu

prinzi păsările luminii

Într-un zâmbet

să nu-şi ţeasă păianjenii întunericul

 în gândul meu

Am învăţat să-ţi ascult

Tăcerea albă a iubirii

Când colţii vântului muscă din nori

Simt că eşti tu

îmi deschizi o fereastră

Sub aripa albastră a dorului

Să nu-mi rănesc sufletul

În drum spre apus

Am învăţat să-ţi aud gândurile

Chemarea  celor gândite şi negândite încă

Înfloresc în imagini

versul iubirii

când noaptea îmbrăţişează ziua

Ştiu că eşti tu

Adiere de vis şi lumină

În fire de dor

Ne-am regăsit în toamna noastră târzie,

Doar amintirile credeam că  adie

În umbră zăpezii ce aveau să vie.

Păianjenii începuseră să ţeasă,

Din umbre de viaţă uitărilor plasă,

Pe rouă din ochi otravă tot mai deasă.

Un zvon de cer în trupul plecat spre seară,

Chema o ultimă verde primăvară

În timpul din noi şi ploile de afară.

Pe ramul inimii cu ritm oboist,

A înflorit iubirea un dor rătăcit,

În cântecul toamnei să fie împlinit.

O tristă fericire în noi răsare, 

Nimic nu e iubite, la întâmplare,               

Nici dorul nostru născut în depărtare,

Trăim iubirea pictând vise în noapte,

În gânduri auzim ale iubirii şoapte,

Când luna cheamă tăcerile perlate.

Două păsări albe zburăm  spre lumină,

Sfidând depărtarea, în noi se alină,

Rotire sub focul de dragoste senină.

Nu pot să-ţi mai vorbesc

cum îţi vorbeam atunci

când păsările luminii vibrau

în serile cu ochi de chilimbar

învăţat să ascult

tăcerile albe ale iubirii

când gândul  se îmbracă

în dorul de tine

ţărână călcată de corbi

cu braţele întinse pe hotarele depărtării

muşc din ploi

îmi las sufletul îmbrăţişat de cer

la geamul  unde nu plouă

din umbra cu luciri de dor

 să curg spre tine

aprinde o candelă în inima ta

cu lacrimă dorului prinsă-n

tristeţea nopţilor

să te găsesc

Eu stau de vorbă cu un chip al tău,

În care mă văd dincolo de mine,

Instalată ca într-un dureros refugiu.

Răsucesc un vers din Murilo Mendes,

 să-mi chem somnul…

“dacă nu eşti aici nu exişti”

Dar tu eşti aici,

dar eu sunt acolo,

cu depărtările prăbuşite la picioarele noastre.

Invoc  o ora, să-ţi cristalizez formele,

să-ţi simt conturul braţelor

înflorind chemările într-o îmbrăţişare.

Ţi-aud  gândurile răsuflând lumină,

peste zâmbetul prins în penumbra durerii

Ce frumoasă e iubirea aici, în inima ta!

Întind palmele geloasă,

îţi ascund imaginea…

să nu curgă luna peste ea.

Voi adormi în tăcerea ei,

la convergenţa dintre două lumi,

în acel spaţiu pulsează sufletele  împletite.

Columbi îmbătaţi de mirajul absolutului,

trăim imaterială pereche

ameţitoarea libertate

a unei iubiri neîncătuşate,

 zbor de păsări albe sub un destin incert,

 copac născut dintr-un pământ îndrăgostit,

să înflorească în miresmele unei a cincea dimensiuni

cântecul arderii sale eterne.

Dacă aş mai fi eu cea de ieri m-aş întoarce
Să împart cu tine nopţile pârguite
De plăceri, până ce ziua firul îşi toarce
Tras din coama dimineţilor albite
Când somnul curge, seva îmbrăţişărilor
Cioplind vise în tinereţea trupurilor.

Dacă aşa mai fi eu cea de ieri te-aş respira
Mireasmă câmpenească de mac şi cicoare
Iarbă coaptă sub coasă călcată de soare,
Discretă cum e luna-n pătrar aş contura
Trupul tău adormit în fânul proaspăt cosit
Ispită, revendicându-mi dreptul la iubit.

Dacă aş mai fi eu cea de ieri te-aş aştepta
Sub ramul inimii aplecat către seara
Amintirilor noastre pure, aş căuta
Lâncezeala şi foşnetul verde din vara
Crescută în trupuri crude, spice necoapte
Înrourate de nopţi cu semne şi şoapte.

Cortină ploaia atârnă de nori
sclipiri de albastru ascunse-n gri fiori
singuratici plopii desfrunziţi de vise
tânguie dorul prin culorile stinse
amorţită cade pleoapa pământului
pe verdele ars sub leagănul vântului
strigătul ploii aprinde-n mine noapte
pierdută la porţile cerului coapte
gândurile pier sub învrăjbita clipă
de un ultim zbor pe o frântă aripă
istovită de oboseală mă-ndoi
la o graniţa dintre acum şi apoi
răvăşind timp cu mine în mine lovesc
de câte ori pe secundă îmbătrânesc.

Oglinda asta minte nu pot să o ascult 
Străin îmi este chipul cu cât privesc mai mult 
Îşi cerne iarna noaptea, încet devin trecut
Prin viaţă-am curs stingheră,  nu m-am recunoscut.

În furnicarul lumii într-un cocon am stat,
Pândind din visul searbăd, să fiu eu am uitat, 
N-am ascultat cum timpul îmi bate limitat,
în lumea mea opacă, risipei m-am dedat.

Oglinzile le sparg, nu-nvăţ să îmbătrânesc,
Pe margini de abis, speranţele-mi clădesc, 
Cu mine-mine lupt, spre el să nu păşesc, 
Dau ceasul înapoi, iubirea să-mi găsesc.

Nimic încet mă strigă, nimic n-am înţeles, 
În norul meu închisă, nimic eu am cules

Ziua cade îngenunchiată-n noapte

o durere difuză îşi înfige spinii

sub armura albă a tâmplelor

vibrează-n limpezimea falsă a tăcerilor

ne-am prins amândoi pereche nebună

cu dansatoarele depărtării

bezmetice izme

tu n-ai putut să-ţi zmulgi iubirea

din cleştii pământului

nu ştiu iubite când te-ai desprins şi unde

eu am rămas să-ţi cristalizez absenţa

am să te reconstruiesc

într-un amurg potolit

formă a iubirii din mine

încerc să-mi împletesc gândurile

în gândurile tale

cu o clipă

clipa aceea prinsă

la convergenţa dintre două lumi

în spaţial acela

am rămas doar eu

peste mine tremură chipul tău întreg

poate nici nu ai fost decât imaginea iubirii

tristeţea mea este că nu pot să mă regăsesc

ca atunci

ce fericită eu mi-aş fi ţesut un cântec

din acordurile inimii tale

vroiam să prind luna pe ape

acum sufletul nu mă iartă

nu-mi vorbeşte

rătăcit în ţărâna iluziilor

nici tu nu-mi vorbeşti

să-ţi simt prezenţa în absenţă

au rămas doar umbrele iubirii tale

în plânsul păsărilor

să-mi îngroape ultima himeră.

Urc să ajung la Tine

coborând spirala întunecată

spre acel punct minuscul de lumină

zăgăzuită

în neputinţă mea de a mă afla

de a Te regăsi

de a Te simţi

de a Te avea

fără îndoieli

fără să-ţi dau un chip

fără să Te strig cu un nume

învăţat în colţul meu de lume

o briza ciudată îmi sapă în gânduri

îi vezi viermii şi-au început ospăţul

în trupul înjunghiat de timp

în oase sună

frigul alb al catafalcului

şi totuşi sunt acelaşi eu

cu luminile dimineţii în ochi

 încă nu am plecat dincolo

încerc să adun toate umbrele la răsărit

să echilibrez bălanţa între mine şi lut

am să-mi sădesc împrumutul

în braţele pământului

la vremea scadenţei

să-l cresc în fire de iarbă şi păsări

groparul nu poate să ridice ţărâna

de la pământ la cer

să-mi acopere sufletul

fără formă

fără nume

fără cuvinte

deschisu-mi vei calea din nou

spre Tine lumină?

Ascultă, iubite!

Suspină cerul

prin fluierele frunzelor.

Lupoaică albă, luna sângeră

 pe cuşma neagră a nopţii.

Tu lasă-ţi visul

În braţele femeii din inima mea.

Veşmânt i-am pus din culorile iubirii tale.

Descalţă-te şi păşeşte încet,

să nu-mi tulburi pacea albastrelor viori!

Ascultă armonica vibrare,

roteşte-n cercuri lumina,

să nască muzica cerului.

Suntem atât de tineri şi puri,
într-un veşnic prezent de noi uitaţi.

Ascultă, iubite!

  Iubirea îşi picură surâsul

Pe harpele dorului

Ştiu că poţi să asculţi

despletirea timpului nostru în nemurire.

De ce ai răsărit din nou în mine,

prin ceruri vălurite de-a dorurilor aripi?

Mă învăţasem cu lipsa ta.

Creştea uitarea sub streaşina ochilor,

cu fiecare lacrimă cursă

pe urmă paşilor mei fără tine.

În câte nopţi te-am strigat

şi-n câte nopţi am stat,

să-mi construiesc cu tine amintiri netrăite.

Ai plecat atunci, când mă zbăteam

la porţile dintre lumi,

cu o sete nebună de a fi,

fără să-ţi gust vreodată maternalele sfârcuri

De ce ai răsărit din nou în mine?

Nu mai erai de mult,

te lăsasem undeva rezemată

în copilăria mea,

nu atunci când ai plecat să dormi,

să străluceşti

în nesfârşită lume a cerului,

mult mai târziu,

când copillul era femeie.

Am aşteptat să fiu asemeni ţie,

să gust bucuriile acelea,

care nu le-ai avut niciodată.

De ce ai răsărit din nou în mine?

Pe scară lui Iacob am să urc şi eu curând.

Îţi văd chipul îndepărtat,

rămas în tinereţea plecării tale.

Eşti tu răsăritul apusului meu rece?

Oare mă vei lua de mână,

să mă conduci

când sufletul meu se apleacă spre lumină?

Ţi-e fruntea grea tălăzuind prin gânduri, 
Tăcută-ti caut privirea pierdută, 
Închisă mi-e priveliştea ştiută, 
Prelinsă pe undeva în adâncuri.

Seninul se lasă în braţe de fum, 
Albastre ninsori pe al iernii hotar, 
Din vastele ţinuturi pasu-ţi adun, 
Oceanul din piept e rece şi amar.

Încet curge a vorbelor lumină, 
Udând bogata iubirii grădină, 
Frumoşi ne-ntrupam din forme pure, 
Târzii calatori prin evuri solare.