Oglinda asta minte nu pot să o ascult
Străin îmi este chipul cu cât privesc mai mult
Îşi cerne iarna noaptea, încet devin trecut
Prin viaţă-am curs stingheră, nu m-am recunoscut.
În furnicarul lumii într-un cocon am stat,
Pândind din visul searbăd, să fiu eu am uitat,
N-am ascultat cum timpul îmi bate limitat,
în lumea mea opacă, risipei m-am dedat.
Oglinzile le sparg, nu-nvăţ să îmbătrânesc,
Pe margini de abis, speranţele-mi clădesc,
Cu mine-mine lupt, spre el să nu păşesc,
Dau ceasul înapoi, iubirea să-mi găsesc.
Nimic încet mă strigă, nimic n-am înţeles,
În norul meu închisă, nimic eu am cules
-->
Comentarii
Frumoase versuri!
Nimicul acestei lumi şi nimicnicia ei.