Se duc părinții noștri, plăpânzi, înspre ”apus”,
Ieri te-ncurcau cu sfaturi, iar astăzi, iată, nu-s!
Se duc spre infinit, într-o odihnă lină,
Lăsând un gol imens...sunt fiica orfelină...

Ne părăsesc părinții, împuținați de boli,
Într-o tăcere sacră, cu alb velin de coli,
Și nicio rugăminte, suspin, și plâns, și dor,
N-o să le-ntoarne calea...e drum nemuritor.

Apun îndurerați căci fii sunt departe,
Cu rostul lor în viață, și parc-ar fi pe Marte,
Atât de rar ajung...și restul de cuvinte
Le spun în rugăciune, și la icoane sfinte.

Se duc părinții noștri...un abandon meschin,
Ne sfâșie durerea când știu că nu mai vin...

Să-ți împrumut din nopți...ce-am stat ca un soldat
Dormind trei, patru ore pe-o margine de pat.
Cu încordări prelungi,veghind, - făr* a căsca –
Așa că gură-largă, nu mă mai judeca!

Să-ți dau cu împrumut pantofii mei o zi,
Te vei împedica, te vei împotmoli,
”Mă strâng și mă rănesc!” - așa te-ai lamenta –
Atunci îți dau un sfat: Nu mă mai judeca!

Să-ți dau și ochii mei ce au secat de plâns,
În tinerețea-mi crudă, când chinuri m-au constrâns,
Mă critici că n-am lacrimi, - și cât m-ar vindeca...-
Tu nu ești Dumnezeu, nu mă mai judeca!

Să-ți împrumut și straiul cusut cu plumb, granit,
Nu te-ai mai ridica, vei sta înțepenit,
”Cum să mă mișc în viață ?!” - așa m-ai cerceta -
Să-ți vezi de soarta ta, nu mă mai judeca!

Să-ți dau doar un bagaj, și fără de retur,
Să nu te plângi că-i greu, tu, bârfitor matur,
Iar de nu-l poți urni, icnind pân* te-ai usca,
Îți sugerez deschis: Nu mă mai judeca!

Să-ți dau pantofii mei, de tot, sunt unicat!
Că m-ai făcut bucăți, ”Judecător căscat”,
Da știu că vei rămâne blocat, ipotecat...
Nu-i voi revendica, că mult m-ai judecat!

Când îți arunci privirea în viața cuiva,
Să-ți amintești ce-ți spun: Ocupă-te de-a ta!
Și nu mai judeca!

Cântă toamna dintr-o frunză

Încă verde, încă fermă,

Mici schimbări pe epidermă;

Apoi zburdă ca o mânză.

Ce frumos foșnește vântul

Printre buruieni de ceară,

Stau răsfrânte de aseară,

Sărutând timid, pământul.

Ce plăcut umbra s-ascunde

Pe sub norii suri, grămadă,

Când o ploaie, o nomadă,

Varsă picături fecunde.

Ce tihnit se face toamnă,

Ce galantă amurgire,

Frunzele în pribegire,

Se aștern frumos, pe-o doamnă.

Distihuri moraliste III

Acelor ”amici” care te judecă

Îmi sapi groapa, și tot sapi,

Însă vezi ce bine-ncapi?

Judeci fără să gândești

Că și tu poți s-o pățești.

Te lauzi că-mi vrei doar bine,

Da mă critici cât te ține!

Când biciui cu-al tău cuvânt,

Îmi pui piatră pe mormânt...

Râzi și judeci cât mai poți,

Uiți că vei avea nepoți.

Deși ai mintea „butuc”,

Îmi spui că-s de balamuc.

Îmi spunea: ”Ai viață grea!”

Și tot ea mă ponegrea.

Mă salvezi, - că știi să-noți -

Și m-aduci de gât...cum poți.

Te uiți ca la proști la mine,

Nu-s oglinda ta, în fine...

Distihuri moraliste (IV)

De-ale vieții

Mai bine sărman în toate,

Decât să n-am bunătate.

Vin s-ajute, mulți, grăbiți,

Numai dacă sunt plătiți.

Te-ai hlizit că scriu în van,

Eu pe val, tu, bețivan.

Lovești în copii, faci fețe,

Răsplata-i la bătrânețe...

Cârcotești: ”De la păcate...”

Când tu ai nenumărate.

Tare mult l-ai mai slăvit,

Numai cât te-a slugărit.

Te-ai vrut veșnic locu-ntâi,

Azi te plâng la căpătâi.

Tare blând îl sfătuiește,

Ca un trăsnet ce trosnește.

Trist...confunzi Luna cu Terra,

Și bona cu menajera.

M-a mușcat precum o fiară,

Și se vaită că-s amară.

Bogăția-i pentru fală,

Iar prostia-i mondială.

Te rânjeai că sunt senilă,

Tu o jună, pari fosilă.

Ar bârfi însă bordura

Se răsti: ”Întreci măsura!”

Mai fă popas în viața ta,

Să „te repari” de-ai mai putea...

Mini fabulații (2) 

Te agăți ca o liană și te împletești de mine,

Strâns, cu patimă bolnavă, - să mă scutur tot îmi vine -

Iar cu ghearele-ți crescute din senin și nefiresc,

Îmi străpungi iar exizstența…du-te, nu te mai doresc.

Îmi atârni ca mâna dreaptă, și-aș fugi ca o nălucă,

Să m-avânt până la tunet ca să văd cum te hurducă.

Să te-mpingă, să mă scoată de sub corsetarea ta,

Chit că prind doar ierni din urmă, chit că verile-aș rata.

Nu-ți mai fă noduri de mine, oh! mătasea de la poale

Se destramă de finețe, te vei prăbuși agale.

Nu-ți mai pierde anotimpuri așteptând c-o să te iert,

Nu mai reprezinți prezentul, și-n trecut ai fost deșert…

Te agăți nedomolit și cu pătimă bolnavă,

Nu-mi mai respira în viață, nu mai sunt iubirii sclavă.

Vrei să mă colinzi, amore, da în pragul meu e rece,

Până pleacă frigul iernii, dorul scade, vraja trece...

Nici nu vreau colindul care l-ai cântat și-n alte uși,

S-a răcit de mult iubirea, toți fiorii zac răpuși.

Știu, ai balansat o vreme stând pe două pe două rămurele,

Și prin serpentina sorții ai ales veri subțirele,

Să-ți rodească pui, vlăstare, să te perpelească iar

În abund de tinerețe, să te zvârcolești ca-n jar.

Un puiuc de ger mă strânge într-o lună de colinde,

Pe când iarna-și ține fulgii, nici nu-i dă, da nici nu-i vinde;

Eu colind singurătății, și ea mie, ne iubim,

Și aduc beteală, globuri...bradul să-l împodobim.

Vrei să mă colinzi, amore...pragul, ușa, sunt de gheață,

Poți să vii c-un tir de raze, iubirea nu se dezgheață.

Când mi-ai smuls brutal din aripi, ultimile două pene,
Jubilai de străduință, îți dansa triumfu-n vene.
Le-ai dat foc să te asiguri că regenerarea este
O himeră desuetă, inepție de poveste.

Nu am plâns, nu plâng nici pierderi, și nici visuri mutilate,
M-am pansat obișnuită... Răutăți neregulate,
Stau pe creștetul dreptății adâncind-o în noroaie;
Zămislite din frustrare, pot isca din fleac, războaie.

Mai țintești și azi bezmetic în răni vechi ca-ntr-o țicneală,
Cu-o aversă de trucaje, parc-ai cere socoteală
Că deși am aripi lipsă, mă înalț într-un poem,
Și slobozi iar o rafală... numai versurile gem.

Ce văpăi te ard?! Ți-e sete? Îți voi da în timpuri noi,
Ca să-ți ostoiești din patimi, apa mea strânsă din ploi...

Culmea absurdului: să faci pe tine de frică și să dai vina pe altul;

Culmea ghinionistului: să dea norocul peste tine și să rămâi lat;

Culmea țicnelii: să fii într-o ureche și să te cauți cu lanterna;

Culmea zădărniciei: să cari apă cu ciurul până îți umpli sita;

Culmea mitomaniei: să faci din țânțar armăsar până când nechează;

Culmea eschivării: să o dai cotită și să o primești vertical, între ochi;

Culmea tâlhăriei : să te jefuiești singur și să nu recunoști;

Culmea vigilenței: să stai cu ochii în patru până când faci strabism;

Culmea alpinismului: să te cațeri neasigurat pe un vârf de creion;

Culmea grandomaniei: să moară de urât și să se creadă tot frumos;

Culmea nevrozei: să strigi că ești călcat pe picioare într-un vagon gol;

Culmea teleportării: să-ți bați capul cu unul și să facă cucui altul;

Nu-ți mai irosi o viață ca să faci economie,

Căci de-o năvăli războiul îți ia tot cu lăcomie.

La ce-ți folosește truda când în moft barbar, nedrept,

Pierzi familie, și case? Hai, gândește înțelept!

Dominat de bogăție ignori ruga creștinească,

Și te crezi nemuritor în fixația orbească.

Vrei tot raiul pământean prin mândrii prostești și reci,

Și calci suflete-n picioare, murdărești pe unde treci.

Nu ai timp să faci popasuri să vezi lacrima, durerea,

Celor slabi, bătuți de soartă, da cu suflete ca mierea.

Strivești legi, ignori canoane, și zdrobești tot ce e sfânt,

Și auzi doar zornăitul banilor de pe pământ.

Într-o zi, la o răscruce, când o boală te-o răpune,

Bogăția nu te-ajută, nici măcar o rugăciune,

Căci te-ai depărtat prădalnic de biserici, Dumnezeu,

Și-ai crezut prin lăcomie că ai și puteri de zeu.

Ți-ai „vândut” hapsân și frații, pe nimica, ca la piață,

Ai crezut că-n conturi ai înc-o viață...înc-o viață...

În miez de noapte

Și dac-aud bătăi în geam,

Și este miez de noapte,

         - dacă știam din timp, fugeam... -

Că-s hoții...numai șapte!

O mână de ajutor

Și dacă ești bolnav cumva,

Și nu te-nduri să mori,

Te-ajută sigur cineva,

Din ”frați” sau din ”surori”...

Ividie nefondată

Și dacă ești invidios

Pe pensii de moșnegi,

Nu ai motiv, și nu-i frumos,

Cu toții sunt betegi.

Supliciu

Și dacă ești bolnav, sărac,

Și n-ai asigurare,

Mergi înainte ca un rac,

Prin sfânta torturare.

Sugestie

Și dacă-n somn te zvârcolești,

N-ai aer, n-ai scăpare...

Și ai noroc să te trezești,

S-aprinzi o lumânare. 

Judecând pe altul

Și dacă cel îngust la minte,

Te judecă greșit,

Să stea la rând și el, cuminte,

Că Domnu-i copleșit...

”Diagnostic profesionist”

Și dacă urci greoi o treaptă,

Ai mersul chinuit,

Îți dă verdictul o deșteaptă:

”Bolnav închipuit!”

Și dacă n-am mai critica

Și dac-am învăța cu toții,

A nu mai critica,

Ar fi și mai puțin netoții,

Și-n gât nu le-am mai sta...

E candidă vara asta, ca un prunc când gângurește,

Și-mi întinde mâna caldă să mă salte, zăbovește...

Am alunecat împinsă, printre asprele ogoare,

Și mă mângâie pe creștet, parcă-ntreabă ce mă doare.

Îmi feresc privirea fadă, nu mă plâng ca o copilă,

Deși vreau o confidentă, nu vreau grijă doar din milă;

Țin de gură o durere ce m-a însoțit prin viață,

Și mă bucur că prin zbucium am mai prins o dimineață.

Ce cochetă-i vara asta! Dac-ar fi să prind mai multe

Aș fugi pe spinii vieții, să mă-nțepe-n tălpi adulte.

Știu să-mi țin în frâu supliciu și pot înfrunta destinul,

Da nu pot să pun căpăstru dorului presându-mi chinul.

Ce miresme bat la poata inimii cu peticele!

Prin spărturi se-mping de-a valma toate dorurile mele...