În fâșia de lumină ce-a întârziat amurgul,
Într-o liniște bizară, dichisindu-și păru-n clame;
Trece vântul și îmi taie armonia ca chirurgul,
Și mă-mpunge, mă crestează cu toți anii, parcă-s lame.
Nu știu de ce-mi urlă anii, știu să-i număr toamna, vara…
Și-apoi stau pe chipu-mi palid unde ridurile țipă,
Nu fur cerului năframa să-mi ascund plânsul, povara,
Și mă zbat să zbor prin viață cu o singură aripă.
Pe un umăr îmi duc bezna și lumina, - și se ceartă -
Iar pe celălalt tristețea și durerea ce-i sub piele,
Iar un bob de fericire dacă bate lent la poartă,
Simt că-mi strică echilibrul, și-l gonesc printre zăbrele.
Și rămân cu plânsu-n fașă, îl înăbuș și scâncește,
Și îi mângâi creștet umed: ”Taci, că mama te iubește…”
-->
Comentarii
Trecem prin viață, poate, spre o alta mai bună, trăgând din răsputeri de cea dezamăgitoare, în ciuda crestării anilor ca niște lame. M-a odihnit popasul. Spre sfârșit se strică nițel cursivitatea rimei...
Vă mulțumesc pentru lectură și comentariu.
Am simțit și eu poticnirea penultimului vers...voi edita...
Vă mulțumesc și pentru prezentare.
Sugestive imagini!
Vă mulțumesc!
Admirație.
Vă mulțumesc pentru popas.