Distihuri moraliste III
Acelor ”amici” care te judecă
Îmi sapi groapa, și tot sapi,
Însă vezi ce bine-ncapi?
Judeci fără să gândești
Că și tu poți s-o pățești.
Te lauzi că-mi vrei doar bine,
Da mă critici cât te ține!
Când biciui cu-al tău cuvânt,
Îmi pui piatră pe mormânt...
Râzi și judeci cât mai poți,
Uiți că vei avea nepoți.
Deși ai mintea „butuc”,
Îmi spui că-s de balamuc.
Îmi spunea: ”Ai viață grea!”
Și tot ea mă ponegrea.
Mă salvezi, - că știi să-noți -
Și m-aduci de gât...cum poți.
Te uiți ca la proști la mine,
Nu-s oglinda ta, în fine...
Distihuri moraliste (IV)
De-ale vieții
Mai bine sărman în toate,
Decât să n-am bunătate.
Vin s-ajute, mulți, grăbiți,
Numai dacă sunt plătiți.
Te-ai hlizit că scriu în van,
Eu pe val, tu, bețivan.
Lovești în copii, faci fețe,
Răsplata-i la bătrânețe...
Cârcotești: ”De la păcate...”
Când tu ai nenumărate.
Tare mult l-ai mai slăvit,
Numai cât te-a slugărit.
Te-ai vrut veșnic locu-ntâi,
Azi te plâng la căpătâi.
Tare blând îl sfătuiește,
Ca un trăsnet ce trosnește.
Trist...confunzi Luna cu Terra,
Și bona cu menajera.
M-a mușcat precum o fiară,
Și se vaită că-s amară.
Bogăția-i pentru fală,
Iar prostia-i mondială.
Te rânjeai că sunt senilă,
Tu o jună, pari fosilă.
Ar bârfi însă bordura
Se răsti: ”Întreci măsura!”
Mai fă popas în viața ta,
Să „te repari” de-ai mai putea...
-->
Comentarii