Plânge doina-n mine când pădurea moare,
Geme lanul galben că e înmâlit,
Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare
Când o văd sleită, parcă a bolit.
.
Duce sărăcia într-un sac în spate,
După ploi cu gheață ce au stors blestem,
Și-i zdrelită-n tălpi, la genunchi, la coate,
Și îi șterg din lacrimi...că moare, mă tem...
.
Îi sărut corvoada, o salt dintre pietre
Ce s-au prăvălit de pe stânci, prin vânturi,
O înfofolesc și-o-ncălzesc la vetre,
Și oftând șoptește: ”Bietele pământuri...”
.
În șuvoaie repezi ape hămesite
Îi răpește câmpuri, case și săteni,
Și-i pansez din răni, stângaci oblojite,
Și ea tace-n mine târșâind bușteni.
.
E bolnavă țara de amărăciune,
Și îi stau alături, lângă ea albesc,
Și îmi iau putere dintr-o rugăciune;
Când e-n suferință, eu mă prăbușesc.

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă,
Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă
Peste tot, având complice virusul cel asasin,
Și ne ia părinți, copiii…ce se sting în pat străin…

E durere, vlăguială și o spaimă peste lume
Că n-ar reuși s-o scrie nici în sute de volume…
Ne ferim unii de alții, și ai vrea o-mbrățișare,
Însă fugi că moartea-ți râde cu trei coase la spinare.

Cum să își aline mama un copil în carantină,
Nu îl vede, nu-l aude, - sufletu-i pe ghilotină -
Cum să-l mângâie, să-i spună să nu aibă nicio teamă
Când e ferecat și plânge…neputință, jale, dramă...

E o luptă inegală, da cu forțe nevăzute,
Care mușcă și se-ndoapă din imunități scăzute,
Luptă medici, asisistente, ei, soldați pe baricade,
În speranța să învingă…omenirea-n chinuri, scade.

Muribunzii plâng în sine prin blestem, cu ochii goi,
Și se sting stingheri, departe, mai ceva ca în război,
Și s-au duelat cu moartea…și i-au dat ca accesoriul
Doar sicrie sigilate să le-nghită crematoriul…

Sunt un copac rămas fără pădure,

Și-am căutat-o pân* am obosit,

Ori s-a ascuns de drujbe și secure,

Sau a jelit până s-a irosit…

Mă plimb ducându-mi crengile în brațe,

Și mă lovesc mâhnit de vânt uscat,

Și două ramuri groase, antebrațe,

Văzând un tăietor și le-a mascat.

Și ocolesc salcâmii încă tineri,

Și m-aș opri în miez, doar un minut,

În zi de târg, sau poate-n zi de vineri,

Da m-aș simți închis, un deținut.

Mărșăluiesc, mă plec ca muribundul,

M-agăț de viață, parcă-s dirijat,

Îmi cert prin rădăcini întreg străfundul,

Mă dor trei ramuri, trunchiu-i bandajat…

Călătoresc… Eu vreau pădurea unde

Aveam și frați, și veri, pe mama mea,

Sub poala sa,  - că are un* m-ascunde -

Aș mângâia un frasin ce jelea…

Mă depărtez spre primăveri călduțe,

Să-mi crescă muguri că îmi e urât,

Și n-am pădure, merg pe câmp, străduțe,

Și-n brațe duc coroana, hotărât.

De nu-mi găsesc pădurea, în ierni voi pribegi,

Cu ramurile-n brațe până voi rebegi…

Iubite urlă iarna cu viscolul în plete,
Iar o vântoasă surdă îngenunchează pomi,
S-aud și trosnituri cu ton de pistolete,
Când își răsfrâng din ramuri și plâng ursuzi, molcomi.

Mă învelesc c-un rest de vers
În iarna stearpă până-n vene,
De-atât anost, de-atâta șters,
Își pune promoroaca-n gene.

Hai, ridică fruntea, român inimos,
Fiu din Ștefan, Cuza, Mircea domnitor...
Și de ești departe știu că-ți este dor,
Și cinstește-ți țara, fii mărinimos.

Eu nu mai pot pluti cu aripa rănită,
Și îmi consum tacit poate un ultim zbor,
Înăbușind dureri căci nu vreau să cobor,
Da mă atârnă grav, rănită și slăbită…

Și te-am iubit candid, pe-o dulce primăvară,
Pe muguri, pe duios, pe susur de izvor,
Pe țipătul de păsări ce reveneau în țară,
Pe verdele de iarbă, pe-al inimii zăvor.

Din cătunele răzlețe unde-și caină sărăcia
Suflete îngemănate cu uitarea, veșnicia,
Astăzi ies pe ulicioare cu speranțele trezite,
Să voteze mitomanii, inimi reci și putrezite.

Gem pădurile de dor,

Când frunzișu-n zarafir,

Pleacă-n foșnet, plutitor,

Peste sol ca musafir.

Și mă-ntreb de ce mă dor

Toți ciulinii smulși de vânt,

Ierburi, volbure, mohor,

Suspinând peste pământ.

Și mă doare-n orice an,

Când o toamnă în rugini,

Mă stropește inuman

Cu ploi dese și stropi fini.

Iau clepsidra ce s-a spart

Și-a pierdut nisipul lent,

Și de timpuri mă despart

Într-un hohot opulent.

Mă frământ de ce mă dor

Toate toamnele când mor?

De-aș putea să mă retrag

În cătunul vechi și drag,

Plin de basme și părinți

Care-mbătrânesc cuminți,

În căsuța lor oftând,

Și în dor prelung, scluptând…

M-aș retrage că mi-e dor

De toți spinii din picior,

Și de pomi, de julituri,

De șopron, de sărituri,

Și de râul șopotind,

De gângănii forfotind.

Dac-aș izbuti s-ajung

Pe lângă ogorul ciung,

Să mă-mpiedic de-o vergea,

Să mă salt în goana mea,

Să-mi scot din papucii moi,

Când țărână, când noroi…

M-aș întoarce cum-necum,

Într-o iarnă vă văd fum

Din hogeagul reprimat

De un viscol zbuciumat,

Cum îmi umple zările

Și cu nea cărările…

M-aș retrage la apus,

Când și stelele de sus,

Împing beznă și fiori,

Luminându-mi crâng și flori,

Într-un anotimp sublim,

Altar de Ierusalim…

Voi închiria o vară pentru zborurile mele,

Și de voi cădea stângace și voi pierde din nivele,

O să plâng când ciocârlia va cânta înălțător,

Să-mi acopere din vaiet, din icnit răsunător.

Și când tace-naripata, tac și eu de rușinată,

Și mă rog la toți stejarii să îmi ia durerea toată,

Cer chirie unui ram, că o să-i plătesc o vreme;

Până vine frigul iernii și vântoasele vor geme.

Voi mai zăbovi și-n geruri într-un miez de ghindă goală,

Și voi sta atât de strânsă să nu-mi scap tivul din poală,

Și-o să gust din fericirea unei vieți ce n-o cunosc,

Iar dacă mă strânge timpul, mută-s! n-o să recunosc.

Voi închiria și câmpul când un verde mă seduce,

Cu gângănii, păsări, ciute și cu punțile caduce,

Să cedeze când o toamnă va păși cu un suspin,

Și va renunța-n rugină cât îi iau din strai un spin.

Am închiriat o vară, și din miezul ei fierbinte,

Scot un vânticel din fașă să îmi murmure cuminte.

Dac-aș fi un ram cu frunze și-ar cânta toamna în mine,

Nu m-aș scutura de toate, le-aș lăsa când iarna vine

Cu zăpada viscolită, să îmi țină de urât,

Ca să uit că-s singurică, eu c-un suflet zăvorât…

Nu m-aș desfrunzi nici dacă mi-ar promite nemurire,

Nici dacă m-ar duce-n iaduri, peste flăcări, biciuire,

Ci le-aș ține lângă mine și le-aș legăna ușor,

De mai pică câte una mă voi tângui sonor.

Dac-aș fi un ram cu frunze botezate în aramă,

Eu le-aș înveli în noapte, cum o face orice mamă,

Și le-aș săruta fiorul, spaimele din nopți adânci,

Și de vrea Muma Pădurii să le fure, i-aș da brânci.

Nu m-aș desfrunzi nici dacă mi-ar promite tinerețea,

Le-aș păstra că-s pruncii mei, vreau să le transmit noblețea…