Sunt un copac rămas fără pădure,
Și-am căutat-o pân* am obosit,
Ori s-a ascuns de drujbe și secure,
Sau a jelit până s-a irosit…
Mă plimb ducându-mi crengile în brațe,
Și mă lovesc mâhnit de vânt uscat,
Și două ramuri groase, antebrațe,
Văzând un tăietor și le-a mascat.
Și ocolesc salcâmii încă tineri,
Și m-aș opri în miez, doar un minut,
În zi de târg, sau poate-n zi de vineri,
Da m-aș simți închis, un deținut.
Mărșăluiesc, mă plec ca muribundul,
M-agăț de viață, parcă-s dirijat,
Îmi cert prin rădăcini întreg străfundul,
Mă dor trei ramuri, trunchiu-i bandajat…
Călătoresc… Eu vreau pădurea unde
Aveam și frați, și veri, pe mama mea,
Sub poala sa, - că are un* m-ascunde -
Aș mângâia un frasin ce jelea…
Mă depărtez spre primăveri călduțe,
Să-mi crescă muguri că îmi e urât,
Și n-am pădure, merg pe câmp, străduțe,
Și-n brațe duc coroana, hotărât.
De nu-mi găsesc pădurea, în ierni voi pribegi,
Cu ramurile-n brațe până voi rebegi…
-->
Comentarii
Lenuș,
Mă simt onorată de comparație, domnule Corneliu Neagu!
Vă mulțumesc mult.
Am citit cu mut interes și cu plăcere acest poem frumos. Nu este cu nimic mai prejos decât poemul lui Adrian Păunescu COPACI FĂRĂ PĂDURE. De aceea o felicit pe autoare, așteptând și alte creații ale sale tot atât de bine așezate în versuri.
Felicitări!
Calde mulțumiri, doamna Dorina.
Încântată, domnule Vladimir!
Vă mulțumesc, doamna Maria.
Superb!
Admirație și din partea mea, Aurora !
Cu aceeași admirație!