Postările lui Catalin Constantin Cuculas (8)

Filtrează după

Zâna nălucă

Am aşteptat-o să iasă în oraş, însă nu m-a ajutat norocul. Deloc. A plecat cu altul, chiar înaintea mea. Mă uitam cum ies amândoi dintr-o librărie din centru şi se urcă într- o maşină sportivă şi pleacă în trombă. Nu am înţeles de ce piese aşa reuşite - cum era ea - plecau cu boşorogi vai de mama lor, cum era acela. Era un vai de mama lui şi ea o super-bucăţică, totuşi îl alesese pe el. Am suferit enorm, mi-o doream şi mă simţeam trădat în orgoliul meu de bărbat. Un timp nu am mai văzut-o şi aproape că mă obişnuisem cu ideea că nu a existat în viaţa mea, că nu am cunoscut-o niciodată şi că a fost mai bine aşa, adică mai bine că a plecat cu boşorogul ăla decât să stea cu mine şi să se gândească la altul.

Totuşi mă măcina neîncetat o întrebare: oare rămăsese cu el sau deja era pipăită de altul? Mă îngrozea gândul că avea un comportament depravat, decadent, probabil era pipăită de toţi şi cu toate că nu era atât de apetisantă la prima vedere, sigur încă mai atrăgea priviri, şi pe bani poate că ar fi plecat, pe rând, cu toţi cei care o plăteau.

Era dragostea mea. Mi-o doream de când am văzut-o în poze pe internet, apoi a fost un concurs de împrejurări şi eram mereu cu un pas în urmă, ba eram în provincie când ea venea în capitală, ba eram în străinătate, nu reuşeam deloc să fiu la timp să putem face cunoştinţă.

Nici nu ştiu dacă atunci când a fost să fie se poate spune că eram pe fază... chestia asta se întâmpla în ianuarie, la vreo câteva săptămâni după revelion. Treceam liniştit prin faţă pe la universitate, acolo unde stau cei cu cărţile vechi, când am auzit o voce care mă cheamă din neant. M-a strigat pe nume: KITTY! Ăsta e un apelativ pe care doar cei foarte apropiaţi, din familie, îl cunosc, aşa că nu înţeleg cum de mă strigă. Am pivotat în jurul axei proprii uitându-mă în jurul meu. Îmi era greu să cred, dar simţeam că mă strigase chiar EA.

Aşa cum era de aşteptat, nu am zărit-o pe nicăieri, iar ea amuţise, nu mai spunea nimic. Nici nu mă mai striga. Şi totuşi aş fi jurat că mă strigase EA. După un timp am plecat, însă toată ziua mi-a rămas mintea la acel episod. A doua zi mi-am făcut timp şi, cu emoţii, am repetat plimbarea şi totul s-a repetat ca un clişeu. Începeam să cred că o luasem razna, secvenţa se petrecea deja de câteva zile şi totuşi ea nu era la vedere. Se ascundea şi parcă intra în pământ. Şi ea, şi strigătul ei cu numele meu. Era cumplit. M-a urmărit gândul ăsta zile şi clişeul se petrecea regulat, aproape în fiecare zi, aproape aceeaşi voce, aproape în acelaşi loc.

Vreo săptămână am lipsit, trebuise să plec în provincie cu nişte treabă şi zilele acelea în care nu mersesem pe la universitate fuseseră un calvar, îmi apărea în vis şi mă striga. Era superbă, ca o zână care plutea în jurul meu, mă făcea să mă întorc cu tot corpul ca s-o pot urmări cum mă învăluie şi, când eram numai bine ameţit de atâtea răsuciri, mă săruta pe buze şi îmi şoptea duios... kitikutza... aproape nu mai dormisem o săptămână cât lipsisem din capitală şi apoi, cum am ajuns cu trenul într-o noapte, m-am dus la universitate într-o fugă, căutând năluca - zână... m-am aşezat pe treptele reci şi am aşteptat-o să mă cheme, însă ea nu a mai apărut. Am stat atunci toată ziua şi degeaba, eram singur acolo, eu şi toţi trecătorii aceia şi toţi negustorii de vechituri... halucinam că mă vede şi are un căluş în gură şi nu poate să mă strige... era deja obsesia mea. Iar eu, nedormit şi aproape isterizat, îmi ascuţeam auzul şi priveam tulbure în toate direcţiile.

Apoi am adormit acolo, pe trepte. Când m-am trezit era noapte din nou. Mă durea tot corpul de parcă mă întorsesem în timp şi eram proaspăt coborât din tren şi ajuns pe treptele de la universitate. Diferenţa era doar că acum îmi lipsea por- tofelul. A, şi telefonul mobil. Şi cred că şi actele de iden- titate. Şi mă durea teribil şi capul. Atunci am plecat acasă demoralizat şi aproape cu gânduri sinucigaşe. Făcusem din dorinţa mea un scop al vieţii mele şi acesta devenise obsesiv, mă urmărea şi îmi dădea viaţa peste cap, nu mai aveam control şi devenisem NE-EU. Din mine devenisem NE-MINE. Poate era cazul să o las baltă sau poate să mă duc la un psiholog, cum spunea un prieten. Sau poate să fac un duş, după cum spunea vecina pe care o întâlnisem în lift.

Atunci am decis că trebuie să fac o schimbare. Aşa nu mai puteam trăi. Mi-am scos toate hainele de pe mine, le-am făcut ghemotoc şi le-am aruncat într-un sac de gunoi. L-am legat la gură şi l-am îndesat în dulapul de sub chiuvetă. Am rămas gol-puşcă în mijlocul bucătăriei. Apoi am deschis din nou dulapul şi am desfăcut sacul, am privit hainele ghemotoc şi împuţite de atâta dormit pe străzi şi frecat banchetele trenului şi mi-am dat seama ce lipsise să arunc împreună cu hainele în sacul de gunoi: gândurile mele legate de ea. Aşa că m-am conformat şi le-am aruncat şi pe ele înăuntru, am legat şi mai strâns sacul şi l-am îndesat din nou peste toate sticlele cu detergenţi şi alte prostii în dulapul de sub chiuvetă. Intră mai greu decât prima oară, pesemne din cauza gândurilor laolaltă cu hainele. Zâmbeam relaxat, acum eram liber. Ca să fiu precis, aş mai aminti că atunci chiar am făcut un duş care urma să rămână celebru nu pentru ceva anume, cât mai ales pentru că era duşul de după lepădat gândurile legate de ea.

Apoi m-am îmbrăcat şi am plecat după ea. Mai ales că mă jurasem să nu o mai caut. Am ştiut că de data aceea o voi avea, că va fi a mea. Aşa a şi fost. Am găsit-o şi am adus-o acasă. Am luat-o de la bătrânul cu maşina sportivă, culmea, el a fost acolo în fiecare zi însă eu nu l-am remarcat pentru că eu aveam ochi doar pentru ea, la el nu m-am uitat niciodată. M-a privit, m-a măsurat cât mi-o doresc şi apoi mi-a spus sec: de azi e a ta. Aşa a şi fost. Am luat-o acasă şi, tremurând de emoţie, cum am ajuns m-am dezbrăcat, descălţat şi m-am băgat în pat cu ea. Am început s-o întreb sărutând-o ca un nebun de ce m-a amăgit atâta timp şi de ce ba o auzeam, ba nu... de ce a durat atâta ca să o găsesc. Iar ea, dulce, delicată, mi-a răspuns că el, bătrânul, nu o punea mereu în acelaşi loc, uneori se nimerea să fie ascunsă de altele, mai lucioase şi mai vulgare de multe ori şi care o sufocau şi nu îi dădeau voie să mă cheme cu uşurinţă. Mi-am dat seama câtă dreptate avea, cât de superficial fusesem... aproape că nu o meritam. Apoi am început să o mângâi uşor, să o sărut şi să o strâng la piept alternativ, iar ea, obosită, dar încă vie şi plină de pasiune şi dorință, se lăsă răsfoită sub privirile mele pupilic dilatate, cuminte, pagină cu pagină.

Citeste mai mult…

Oglinda magica

O față a oglinzii

Mi-a luat infinit de mult timp să realizez că nu mai este, apoi încă o dată pe atât să mă hotărăsc să scriu întreaga poveste. M-am tot întrebat dacă se merită povestită și pentru cine o scriu însă fără succes, nu am găsit niciun răspuns. În consecință am decis să o scriu pentru mine și pentru tine, oricine vei fi tu acela.

Este o poveste reală, este vorba despre viața unui mic magician. La începutul vieții acesta era un omuleț normal, copil ca toți ceilalți, cu chef de joacă și poznaș, plin de energie și foarte frumos. Nimeni nu ar fi bănuit că va fi un magician.

Primele dăți când a început să se manifeste magia a fost când a împlinit vreo patru anișori și a început să vorbească pe limba lui. Erau cuvinte fără înțeles, asociate cu gesturi aparent satanice și, ceea ce era cel mai impresionant, o grimasă ciudată a feței. Era o nouă față a lui, se schimonosea de durere și își ținea mâinile la ochi de parcă nu vroia să vadă ceva. Atunci noi ne doream să ne luăm o casă fiindcă trăiam în chirie și nu ne mai ajungeau banii, însă nici o bancă nu ne credita. Îmi aduc aminte că am avut o discuție aprinsă atunci cu soția mea și ea mi-a spus că nu sunt bun de nimic pentru că nu aduc suficienți bani în casă, etc. Eu m-am înfuriat și am insultat-o, mi se părea nedrept ce ni se întâmplă și chiar nu aveam nicio vină.

 

Atunci el a început să plângă, ca orice copil care asistă la astfel de scene, și-a pus mâinile la ochi și fața i s-a schimonosit de durere pentru câteva clipe. Apoi totul a trecut câteva clipe mai târziu, aproape nici nu am avut timp să reacționăm. A început să râdă imediat mai apoi și noi nu ne-am mai certat. Se așternuse o liniște nefirească, noi ne- am dat seama că am întrecut măsura, mai ales că el era de față, și am început să râdem și noi, mai mult să îi ținem isonul. Atunci a sunat la ușă curierul și ne-a înmânat un plic. Nu am știut niciodată de la cine era plicul, nu am fost inspirați să îl întrebăm, iar pe plic nu scria nimic. Înăuntru era, evident, contractul de proprietate, în original, pe numele nostru, al noului apartament unde aveam să ne mutăm și unde trăim și acum. Pe moment, cum era și firesc, nu am asociat scena copilului nostru cu plicul și magia făcută, mai mult decât atât, după câteva zile de investigații am realizat că eram proprietari în toată regula ai noului apartament. A urmat o perioadă fericită în viața noastră.

Tot cam în timpul acela a venit pe lume și un nou copilaș, noi griji și lipsuri, discuții și nemulțumiri. Ca și în povestea cu casa, el ne urmărea, era mai mărișor deja, apoi își acoperea ochii cu mânuțele lui mici și, schimonosindu-se de durere, făcea ca problema să se rezolve ca prin minune. Și noi, orbiți și mereu puși pe harță, mereu având noi și noi nemulțumiri, încă nu realizam că tot ce avem, în plan material, era rodul magiei lui. Magiei și durerii pe care le suferea în episoade din ce în ce mai lungi și mai dramatice. Practic, când depășeam un nivel de tensiune și deja făceam o dramă din cea mai banală problemă, el își acoperea ochii și fața i se transforma într-o secundă într-un mic monstruleț îndurerat. Am consultat mai mulți medici și toți ne-au recomandat tratamente sedative, însă mai mult decât să îl ținem adormit nu schimbam nimic. Eram neatenți cu el, mai ales că trebuia să avem grijă și de micuțul lui frate, care era bolnăvicios și dificil. Noi aveam viața noastră pe care, la rândul nostru, vroiam s-o trăim, să ne bucurăm de ce realizasem. Adică era un mare haos.

La școală era unul dintre cei mai buni copii, învăța din plăcere și era ascultător. Era prieten cu toți colegii săi și de multe ori îi ajuta la făcut lecțiile în recreații. Mi-e greu să găsesc ceva de povestit care să îl facă deosebit de ceilalți oameni, secvențele în care el practica involuntar magia erau doar acasă, în prezența noastră, când vroia să ne îndeplinească o dorință. Nevoile noastre deveniseră tot mai rafinate, ne doream lucruri tot mai pretențioase și de multe ori inutile, gen mobilier scump, televizoare extra- plate, excursii în insule exotice etc. Ni se părea că merităm toate acele lucruri și el citea în sufletul nostru tensiunile acumulate din imposibilitatea financiară de a ni le permite și cu timpul am învățat că, dacă ne doream cu adevărat și intens și sonor anumite lucruri, el ni le făcea să devină realitate. Totuși, nu foarte târziu, am început să plătim prețul dorințelor noastre: el începu încetul cu încetul să își piardă privirea și, un an mai târziu, când împlinea 10 ani, ne-a mărturisit chiar de ziua lui că nu mai vedea nimic. Câteva luni mai târziu l-am pierdut. Definitiv. De atunci, fără încetare, ne tot întrebăm dacă ne-am dorit cu adevărat toate acele lucruri, dacă a meritat efortul și sacrificiul, respectiv ce am fi putut face să nu se întâmple toate acestea. În zadar! Cam asta e toată povestea micuțului nostru magician, mă simt mai eliberat acum că ți-am împărtășit-o!

 

Cealaltă față a oglinzii

Le-am văzut de prima oară când am deschis ochii. Am mai văzut pe lângă ele și o lumină care mă orbea. Eu cred că și lumina, și gurile m-au așteptat să vin pe lume. Știau că voi fi special și că eu eram alesul, cred, din moment ce m-au așteptat să apar ca să facem cunoștință. Tocmai ieșeam din pântecul mamei mele, la secția de nașteri. Acolo, înăuntru, era și liniște și era și întuneric. Afară erau gurile și lumina, cea mai nefericită combinație din câte există.

Am făcut față cu ușurință la început, mi-era ușor să pretind că nu sunt magician și că nu am puteri divine, înainte să mă nasc fusesem instruit să mă port ca un bebeluș, să vorbesc la vreun an și jumătate abia, să pretind că nu știu toate cuvintele și mai ales să mă fac că nu înțeleg chiar tot.

Nu era simplu, mai ales că ele, gurile, se certau încontinuu în fața mea și își reproșau neîncetat aceleași lucruri. Toate erau legate de insatisfacții materiale, lipsa banilor și a iubirii dintre ei. Apăreau și dispăreau și o dată cu ele apărea și dispărea și lumina. Și zgomotul, evident. Nu prea se potrivea pregătirea mea cu situația realității familiei mele, era clar că nu se iubesc și, implicit, nici pe mine nu mă iubeau. Înțelegeam clar cum gurile își reproșau reciproc că s-au grăbit să mă aibă și la un interval de timp m-am gândit că fusese exclusiv vina mea că cerusem să mă nasc. Poate trebuia să mai fi așteptat și poate aș fi avut parte de altă familie, de alte guri. Sau poate aceeași familie și alte guri... era nerelevant oricum, erau veșnic pe harță și tensiunea o simțeam intraocular din ce în ce mai tare.

Apoi, într-o zi, în timp ce gurile urlau una la alta fără să realizeze că eu sufăr teribil, mi-am pus mâinile peste ochi, deja nu mai suportam să văd nici gurile, nici lumina și m-am rugat să înceteze. Câteva momente a fost liniște, apoi ei au început să râdă stupid, cred că râdeau de mine și de fața mea schimonosită de durere. Apoi a venit curierul și au devenit proprietarii unui apartament. Eu jur că nu am făcut nimic, cred însă că îngerașului meu i s-a făcut milă de durerea pe care o simțeam din cauza lor. A gurilor și luminii.

Un timp a fost bine, gurile rămâneau mereu în zonă, apăreau și dispăreau și o dată cu ele și lumina. Și zgomotul, evident. Însă amenajarea noului apartament a luat timp, dar după ce ne-am mutat ei au început să realizeze că nu au mai nimic de pus prin casă, nici mobilă, nici frigider, nici televizor, mai nimic. Și iar au luat-o de la capăt. Tot cam atunci a venit și frățiorul meu pe lume, era mic, frumos și era înzestrat cu harul magiei. Şi dulce. Abia atunci am realizat că nu eu aveam har, ci el, micuțul, din pântecul mamei făcuse magia. Nu am fost dezamăgit deloc că nu aveam har, îl iubeam și eram foarte fericit că am un frățior. Aveam grijă de el să nu cadă din micuțul lui pătuț, îl pupam neîncetat și încercam să îl protejez de guri și de lumină. Gângurea nevinovat și era foarte, foarte frumos și scump. Și dulce. Eram foarte fericit când eram cu el. Pe fundal auzeam gurile cum mereu purtau aceleași conversații și apoi, cum mă făcusem mare deja și eram la școală, părinții înțeleseseră că eu aveam puteri magice și le puteam îndeplini dorințele stupide. Și țipau încontinuu la mine să le fac să devină realitate. Îi călăuzeam în ultima cameră din apartament, unde frățiorul meu să nu îi audă, îmi puneam mâinile la ochi de cât mă durea tensiunea și zgomotul și îl rugam pe frățiorul meu să mai facă o magie. Și încă una, și încă una, și tot așa.

Apoi ele erau tot mai dese, țipau fără motiv din orice și mă îngrozea că frățiorul meu ar putea să sufere. Îl protejam cum puteam, dar mereu mi-era teamă că o să moară dacă ar trece prin ce trec eu. Dorințele se împlineau și el creștea fericit, gângurind și râzând cu ochii și gurița lui de câte ori eram lângă el. Începusem școala și părinții nu mă ajutau deloc la lecții, nu mai vedeam bine deja și îmi făceam lecțiile numai când el dormea, în timpul nopții, să pot să mă ocup de el ziua. Stăteam la lumina lunii de multe ori ca să îmi fac temele, părinții nu mă ajutau cu nimic și eu eram obligat să mă joc cu micuţul, să îi dau apă când îi era sete și să îi zic povești. Era foarte frumos. Și dulce. Și să îl iubesc pentru că ei numai asta nu făceau. Simțeam însă cum mă lasă privirea și cum tâmplele îmi zvâcnesc pe zi ce trece și doar o săptămână nu m-au durut, cât am stat sedat. A fost îngrozitoare săptămâna aceea pentru că gurile nu au încetat să tacă, urlau ca apucatele și eu eram anesteziat la pat de sedativele pe care mi le administrau. Mi-era cumplit de teamă că fratele meu nu putea fi îngrijit și că suferă cumplit şi a trebuit să simulez că mă simt mai bine și să nu le mai spun părinților că sunt foarte bolnav ca să nu îmi mai administreze sedative și să pot avea grijă de el.

Eram în camera vecină și îi auzeam cum țipă lângă patul lui și plângeam de neputință. Apoi a trecut și asta, eu am început să îmi pierd privirea și când aveam 8 ani (nu 10 cum credea tata) deja nu mai vedeam nimic. Însă știam locurile în casă, știam cum să îl găsesc pe el, dar era din ce în ce mai greu pentru că el deja mergea prin casă și se ascundea de mine și îmi punea capcane, eu făceam tot ce puteam să îl distrez și să îl protejez. Ei nu! Dorințele erau zilnice deja și mă amenințau că nu îi respect și că o să mă lase în stradă dacă nu le îndeplinesc imediat. Din când în când mă refugiam cu ei într-o încăpere departe de micuț și acolo repetam ritualul și dorința se îndeplinea. Simțeam că mă scurg pe zi ce trece și mă întrebam cât o să o mai duc așa și singura susținere era faptul că aveam un frate dulce și iubitor. Apoi am descoperit într-o clipă cum să îl salvez să nu aibă aceeași soartă ca a mea, ei încă nu știau că nu eu făceam magiile. I-am lăsat în consecință pe toți acolo, cu gurile căscate, plângând câteva zile și întrebându-se cu ce au greșit să nu li se mai îndeplinească dorințele. Nu am nici o remușcare că am plecat pentru că l-am salvat pe fratele meu iubit. Și dulce.

Citeste mai mult…

De mic mi s-a spus că trebuie să iau joaca în serios, dar nu am înțeles la momentul respectiv însemnătatea și importanța reală ale acelor sfaturi. Credeam că e un clișeu care se spune copiilor ca să uite că își doresc să se facă mai repede mari.

Oricum nu credeam că dacă ajungi să fii mare vrei să te faci mic înapoi și că te învârți mereu între ritualul vieții cotidiene și nostalgia jocurilor copilăriei, așa că am făcut-o pe rebelul și nu am luat joaca în serios. nici bicicletele, nici fotbalul și nici de-a v-ați ascunselea.

Desigur, pe măsură ce au trecut anii și am început să remarc fire de păr alb în barbă am realizat că nu iau în serios mai nimic, iar partea cu copilul rebel era o minciună, nici măcar pe mine nu mă luam în serios.

Așa că am continuat jocurile din copilărie, adaptându-le anilor pe care îi trăiam. Jocul a rămas din ce în ce mai naiv fără însă să își păstreze inocența. Da, chiar e posibil. Un joc neinocent de-a v-ați ascunselea cu tinele tău.

In care te faci că nu ești tu și el că nu este nici el tu și apoi vă căutați și nu vă găsiți decât atunci când unul din cei doi “tu” se plictisește și iese la vederea ta.

Oricum, de câte ori vă jucați așa vă opriți fiindcă aveți cu adevărat, cel puțin unul din voi, treabă de făcut. Zic de tine pentru că o iau în joacă și nu am chef să recunosc că și eu joc același joc  din când în când. Fiecare zi e un nou “când” și cum nu am treabă încep să mă joc. Chiar și acum o fac, e unul din “când-urile” mele, mă joc de-a v-ați ascunselea, numai că în ultimul timp sufăr de o singurătate dezolantă pentru că nu mai îmi găsesc “me-ul” și astfel jocul meu s-a transformat în de-a “m-ați ascunselea”...

Că dacă eu nu mă găsesc e clar din vina voastră, a celor care de mic m-ați lăsat să o fac pe rebelul și m-ați lăsat să mă joc cu jumătate de măsură, nu în serios. Iar acum cred că joaca se apropie de sfârșit și în loc să se termine pentru că unul din noi are treabă, stă așa agățat între nostalgie și naivitate, pronunțând o nuanță de puțină inocență și mă înjur pe mine însumi întrebându-mă dojenitor: “de ce oare nu m-am jucat destul în copilărie?”

Citeste mai mult…

BLESTEMUL LUI ADAM


Cuvinte fr rost îniruite
Miros anost, f
r culoare,
i poezii ce nu-s iubite
Sub luna rece, f
r soare...


Cum poi în viață ca s fii
De zâmbetul î
i este geamat
Tu s
te mini nu sute, mii
De-i dragostea f
r de freamt...

S nu vibrezi eternitatea

i s nu crezi în nemurire
De-ai s
trieti tu toate astea
Nu în prezent, ci-n amintire
...

Cum floarea ce va vrea s ias

De sub zpada rece sloi
Nu va s
poat s-i rosteasc

Iubirea-nmiresmat de voi doi...

i psrile ce pe cer alerg
i-n zbor se-ntrec neîncetat
F
r de aripi cum s mearg

Într-al tu deert mort i uscat...

Destinul asta îi urzete
De nu-
i vei mai urma dorina

Durerea-n suflet i-o sdete
i ii omoar-‘ncet... fiina.


Tu s
m crezi ce vreau a-i spune

i s te juri, c n-ai de-ales,
C
dragostea e-al vieii nume

i-atunci, de crezi c-ai îneles
Cum s
existi fr’ de prihan

Când paradisul va s-l guti
De-i m
rul singura ta hran!
Nu ezita
...mai bine muti!

Citeste mai mult…

JURĂMÂNTUL PLOII

În geam m cheam ploaia-n grab

i-mi ciocnete în pervaz,
Eu mi-s dormind f
r de treab

Doar visul îmi mai este treaz.

Ctând tandreea ta nocturn

i vocea-i dragostea jurând

Degeaba-i ploaia taciturn

Când tu mi te strecori în gând.

M liniteti atunci pe dat

i eu adorm purtat de vis
Mi-e
ti tu cea mai iubit fat
Ce-ai coborât de sus, din paradis...

Te-ating, te simt cât eti de ud
i rece cum mi te prelingi
i viaa mi se pare crud
Când tu din nori începi s ningi.

Atept din nou s-mi fii mireas
S uit pe veci ce-i la dor,
Tu mire s
m iei acas
i morii s îi pui zvor.
Dorin
ele ce strâns ne leag
Cum dragostea-i fr zgaz
Mi le sopte
te ploaia-n grab

Ce-mi ropotete în pervaz...

Citeste mai mult…

1979332560?profile=RESIZE_1024x1024a trecut Mos Nicolae pe la mine si mi-a lasat 50 audio-book-uri cu "In cautarea lui Ego" (ce coincidenta, este cartea mea) in lectura unor actori superbi....Grin.gif

mi-a mai lasat mosul un biletel in bocancul meu lustruit si scrie acolo ca cine vrea unul sau mai multe cd-uri (a se vedea avatar-ul meu) sa ridice mana sus si sa dea mesaj, ca sunt de dat cadou, nu de pastrat in bocanci...

Citeste mai mult…

Spovedania unui soldat

 

Îți scriu ca să mă ierți, femeie,
De toate relele ce ți-am pricinuit,
Că te-am lăsat când tu aveai nevoie
De mine, ce atâta m-ai iubit.

 

Am știre că pe altu' acum iubești
Și că din flori copil tu i-ai făcut,
Mă-ntreb de-s tată, de-o să mă dorești
Atunci când mâine, plămădit voi fi în lut.
   
 
Mai vreau să știi că nu de tine am fugit
Și că din patu-ți, ei atunci m-au luat,
Iar tu dormeai, cu gâtul răsucit
Și brațul tău cătând trupu-mi mulat.

În tren ne-au îmbrâncit pe noi, norodul,
Ca vițele am mers-ntruna, fără de popas,
Și marș apoi spre front, de-n gură urca glodul
Iar mort apoi, dar viu, putut-am eu să mas.
 
   
Nu m-au lăsat să-ți scriu, de aici, de unde mi-s,
Nici vorba să-ți trimit n-avui prin cine,
Însă-mi veni al Dumnezeului trimis
M-o dezlega doar de mă ierți pe mine.

 

Așa îmi spune cam de vreun ceas încoace,
Să-ți scriu și să mă spovedesc numai la el,
M-a pus să-i pup crucea, ce pe fruntea-mi zace
Și-o slujbă tot îmi cântă cătinel.
 
Stau nemișcat în șanț, să-mi cânte ce o vrea
Că ție doar, eu îți cerșesc iertare.
De ține dragostea m-apăsa-n piept și-i grea
Și-n suflet face rană, picurandu-mi sare.

 

Sper ca scrisoarea să-ți ajungă
'Nainte să mă termine de-a-ntregul
O baionetă ce în piept mi-e lungă
Și rece precum mi-e acasă plugul.
 
Tu iartă-mă femeie, de ți-oi aminti de mine
Când foaia asta-n mână o vei avea
Și la copil, tu pupă-i pleoapele blajine
Și-n brațe strânge-l tu din partea mea.
 

Citeste mai mult…
-->