O față a oglinzii
Mi-a luat infinit de mult timp să realizez că nu mai este, apoi încă o dată pe atât să mă hotărăsc să scriu întreaga poveste. M-am tot întrebat dacă se merită povestită și pentru cine o scriu însă fără succes, nu am găsit niciun răspuns. În consecință am decis să o scriu pentru mine și pentru tine, oricine vei fi tu acela.
Este o poveste reală, este vorba despre viața unui mic magician. La începutul vieții acesta era un omuleț normal, copil ca toți ceilalți, cu chef de joacă și poznaș, plin de energie și foarte frumos. Nimeni nu ar fi bănuit că va fi un magician.
Primele dăți când a început să se manifeste magia a fost când a împlinit vreo patru anișori și a început să vorbească pe limba lui. Erau cuvinte fără înțeles, asociate cu gesturi aparent satanice și, ceea ce era cel mai impresionant, o grimasă ciudată a feței. Era o nouă față a lui, se schimonosea de durere și își ținea mâinile la ochi de parcă nu vroia să vadă ceva. Atunci noi ne doream să ne luăm o casă fiindcă trăiam în chirie și nu ne mai ajungeau banii, însă nici o bancă nu ne credita. Îmi aduc aminte că am avut o discuție aprinsă atunci cu soția mea și ea mi-a spus că nu sunt bun de nimic pentru că nu aduc suficienți bani în casă, etc. Eu m-am înfuriat și am insultat-o, mi se părea nedrept ce ni se întâmplă și chiar nu aveam nicio vină.
Atunci el a început să plângă, ca orice copil care asistă la astfel de scene, și-a pus mâinile la ochi și fața i s-a schimonosit de durere pentru câteva clipe. Apoi totul a trecut câteva clipe mai târziu, aproape nici nu am avut timp să reacționăm. A început să râdă imediat mai apoi și noi nu ne-am mai certat. Se așternuse o liniște nefirească, noi ne- am dat seama că am întrecut măsura, mai ales că el era de față, și am început să râdem și noi, mai mult să îi ținem isonul. Atunci a sunat la ușă curierul și ne-a înmânat un plic. Nu am știut niciodată de la cine era plicul, nu am fost inspirați să îl întrebăm, iar pe plic nu scria nimic. Înăuntru era, evident, contractul de proprietate, în original, pe numele nostru, al noului apartament unde aveam să ne mutăm și unde trăim și acum. Pe moment, cum era și firesc, nu am asociat scena copilului nostru cu plicul și magia făcută, mai mult decât atât, după câteva zile de investigații am realizat că eram proprietari în toată regula ai noului apartament. A urmat o perioadă fericită în viața noastră.
Tot cam în timpul acela a venit pe lume și un nou copilaș, noi griji și lipsuri, discuții și nemulțumiri. Ca și în povestea cu casa, el ne urmărea, era mai mărișor deja, apoi își acoperea ochii cu mânuțele lui mici și, schimonosindu-se de durere, făcea ca problema să se rezolve ca prin minune. Și noi, orbiți și mereu puși pe harță, mereu având noi și noi nemulțumiri, încă nu realizam că tot ce avem, în plan material, era rodul magiei lui. Magiei și durerii pe care le suferea în episoade din ce în ce mai lungi și mai dramatice. Practic, când depășeam un nivel de tensiune și deja făceam o dramă din cea mai banală problemă, el își acoperea ochii și fața i se transforma într-o secundă într-un mic monstruleț îndurerat. Am consultat mai mulți medici și toți ne-au recomandat tratamente sedative, însă mai mult decât să îl ținem adormit nu schimbam nimic. Eram neatenți cu el, mai ales că trebuia să avem grijă și de micuțul lui frate, care era bolnăvicios și dificil. Noi aveam viața noastră pe care, la rândul nostru, vroiam s-o trăim, să ne bucurăm de ce realizasem. Adică era un mare haos.
La școală era unul dintre cei mai buni copii, învăța din plăcere și era ascultător. Era prieten cu toți colegii săi și de multe ori îi ajuta la făcut lecțiile în recreații. Mi-e greu să găsesc ceva de povestit care să îl facă deosebit de ceilalți oameni, secvențele în care el practica involuntar magia erau doar acasă, în prezența noastră, când vroia să ne îndeplinească o dorință. Nevoile noastre deveniseră tot mai rafinate, ne doream lucruri tot mai pretențioase și de multe ori inutile, gen mobilier scump, televizoare extra- plate, excursii în insule exotice etc. Ni se părea că merităm toate acele lucruri și el citea în sufletul nostru tensiunile acumulate din imposibilitatea financiară de a ni le permite și cu timpul am învățat că, dacă ne doream cu adevărat și intens și sonor anumite lucruri, el ni le făcea să devină realitate. Totuși, nu foarte târziu, am început să plătim prețul dorințelor noastre: el începu încetul cu încetul să își piardă privirea și, un an mai târziu, când împlinea 10 ani, ne-a mărturisit chiar de ziua lui că nu mai vedea nimic. Câteva luni mai târziu l-am pierdut. Definitiv. De atunci, fără încetare, ne tot întrebăm dacă ne-am dorit cu adevărat toate acele lucruri, dacă a meritat efortul și sacrificiul, respectiv ce am fi putut face să nu se întâmple toate acestea. În zadar! Cam asta e toată povestea micuțului nostru magician, mă simt mai eliberat acum că ți-am împărtășit-o!
Cealaltă față a oglinzii
Le-am văzut de prima oară când am deschis ochii. Am mai văzut pe lângă ele și o lumină care mă orbea. Eu cred că și lumina, și gurile m-au așteptat să vin pe lume. Știau că voi fi special și că eu eram alesul, cred, din moment ce m-au așteptat să apar ca să facem cunoștință. Tocmai ieșeam din pântecul mamei mele, la secția de nașteri. Acolo, înăuntru, era și liniște și era și întuneric. Afară erau gurile și lumina, cea mai nefericită combinație din câte există.
Am făcut față cu ușurință la început, mi-era ușor să pretind că nu sunt magician și că nu am puteri divine, înainte să mă nasc fusesem instruit să mă port ca un bebeluș, să vorbesc la vreun an și jumătate abia, să pretind că nu știu toate cuvintele și mai ales să mă fac că nu înțeleg chiar tot.
Nu era simplu, mai ales că ele, gurile, se certau încontinuu în fața mea și își reproșau neîncetat aceleași lucruri. Toate erau legate de insatisfacții materiale, lipsa banilor și a iubirii dintre ei. Apăreau și dispăreau și o dată cu ele apărea și dispărea și lumina. Și zgomotul, evident. Nu prea se potrivea pregătirea mea cu situația realității familiei mele, era clar că nu se iubesc și, implicit, nici pe mine nu mă iubeau. Înțelegeam clar cum gurile își reproșau reciproc că s-au grăbit să mă aibă și la un interval de timp m-am gândit că fusese exclusiv vina mea că cerusem să mă nasc. Poate trebuia să mai fi așteptat și poate aș fi avut parte de altă familie, de alte guri. Sau poate aceeași familie și alte guri... era nerelevant oricum, erau veșnic pe harță și tensiunea o simțeam intraocular din ce în ce mai tare.
Apoi, într-o zi, în timp ce gurile urlau una la alta fără să realizeze că eu sufăr teribil, mi-am pus mâinile peste ochi, deja nu mai suportam să văd nici gurile, nici lumina și m-am rugat să înceteze. Câteva momente a fost liniște, apoi ei au început să râdă stupid, cred că râdeau de mine și de fața mea schimonosită de durere. Apoi a venit curierul și au devenit proprietarii unui apartament. Eu jur că nu am făcut nimic, cred însă că îngerașului meu i s-a făcut milă de durerea pe care o simțeam din cauza lor. A gurilor și luminii.
Un timp a fost bine, gurile rămâneau mereu în zonă, apăreau și dispăreau și o dată cu ele și lumina. Și zgomotul, evident. Însă amenajarea noului apartament a luat timp, dar după ce ne-am mutat ei au început să realizeze că nu au mai nimic de pus prin casă, nici mobilă, nici frigider, nici televizor, mai nimic. Și iar au luat-o de la capăt. Tot cam atunci a venit și frățiorul meu pe lume, era mic, frumos și era înzestrat cu harul magiei. Şi dulce. Abia atunci am realizat că nu eu aveam har, ci el, micuțul, din pântecul mamei făcuse magia. Nu am fost dezamăgit deloc că nu aveam har, îl iubeam și eram foarte fericit că am un frățior. Aveam grijă de el să nu cadă din micuțul lui pătuț, îl pupam neîncetat și încercam să îl protejez de guri și de lumină. Gângurea nevinovat și era foarte, foarte frumos și scump. Și dulce. Eram foarte fericit când eram cu el. Pe fundal auzeam gurile cum mereu purtau aceleași conversații și apoi, cum mă făcusem mare deja și eram la școală, părinții înțeleseseră că eu aveam puteri magice și le puteam îndeplini dorințele stupide. Și țipau încontinuu la mine să le fac să devină realitate. Îi călăuzeam în ultima cameră din apartament, unde frățiorul meu să nu îi audă, îmi puneam mâinile la ochi de cât mă durea tensiunea și zgomotul și îl rugam pe frățiorul meu să mai facă o magie. Și încă una, și încă una, și tot așa.
Apoi ele erau tot mai dese, țipau fără motiv din orice și mă îngrozea că frățiorul meu ar putea să sufere. Îl protejam cum puteam, dar mereu mi-era teamă că o să moară dacă ar trece prin ce trec eu. Dorințele se împlineau și el creștea fericit, gângurind și râzând cu ochii și gurița lui de câte ori eram lângă el. Începusem școala și părinții nu mă ajutau deloc la lecții, nu mai vedeam bine deja și îmi făceam lecțiile numai când el dormea, în timpul nopții, să pot să mă ocup de el ziua. Stăteam la lumina lunii de multe ori ca să îmi fac temele, părinții nu mă ajutau cu nimic și eu eram obligat să mă joc cu micuţul, să îi dau apă când îi era sete și să îi zic povești. Era foarte frumos. Și dulce. Și să îl iubesc pentru că ei numai asta nu făceau. Simțeam însă cum mă lasă privirea și cum tâmplele îmi zvâcnesc pe zi ce trece și doar o săptămână nu m-au durut, cât am stat sedat. A fost îngrozitoare săptămâna aceea pentru că gurile nu au încetat să tacă, urlau ca apucatele și eu eram anesteziat la pat de sedativele pe care mi le administrau. Mi-era cumplit de teamă că fratele meu nu putea fi îngrijit și că suferă cumplit şi a trebuit să simulez că mă simt mai bine și să nu le mai spun părinților că sunt foarte bolnav ca să nu îmi mai administreze sedative și să pot avea grijă de el.
Eram în camera vecină și îi auzeam cum țipă lângă patul lui și plângeam de neputință. Apoi a trecut și asta, eu am început să îmi pierd privirea și când aveam 8 ani (nu 10 cum credea tata) deja nu mai vedeam nimic. Însă știam locurile în casă, știam cum să îl găsesc pe el, dar era din ce în ce mai greu pentru că el deja mergea prin casă și se ascundea de mine și îmi punea capcane, eu făceam tot ce puteam să îl distrez și să îl protejez. Ei nu! Dorințele erau zilnice deja și mă amenințau că nu îi respect și că o să mă lase în stradă dacă nu le îndeplinesc imediat. Din când în când mă refugiam cu ei într-o încăpere departe de micuț și acolo repetam ritualul și dorința se îndeplinea. Simțeam că mă scurg pe zi ce trece și mă întrebam cât o să o mai duc așa și singura susținere era faptul că aveam un frate dulce și iubitor. Apoi am descoperit într-o clipă cum să îl salvez să nu aibă aceeași soartă ca a mea, ei încă nu știau că nu eu făceam magiile. I-am lăsat în consecință pe toți acolo, cu gurile căscate, plângând câteva zile și întrebându-se cu ce au greșit să nu li se mai îndeplinească dorințele. Nu am nici o remușcare că am plecat pentru că l-am salvat pe fratele meu iubit. Și dulce.
-->
Comentarii
Lecturat cu plăcere...Frumos!
aceasta poveste am scris-o in urma unui vis in care apareau multe guri si care tipau la mine fara sa pot sa le aud. a fost un cosmar pe care nu il puteam asocia cu nimic, asa ca am scris si a iesit ce puteti citi mai sus... partea amuzanta este ca aceasta poveste a fost citita de ceva amici de-ai mei si unii dintre ai s-au oripilat si au renuntat la calitatea de a mai fi in cercul meu de prieteni. uffff.... de unde rezulta ca scrisul mai face si curatenie in viata noastra...