Sub nori, miresmele de liliac

Îşi amintesc al primăverii rendez-vous.

Un guguştiuc priveşte lung, spre lac

Şi-şi etalează-n umbră cântecu’.

Când amintiri agită ritmul cardiac,

Fiori mângâie-n taină sufletu’!

Sub nori, miresmele de liliac

Îşi amintesc de-al primăverii rendez-vous.

Dar unde-s oare florile de liliac,

Ce parcă îţi opreau în loc tot umbletu’?!

Clipele aleargă după bunul plac…

Doar eu îmi uit  sub tufe zâmbetu’

Cătând miresmele de liliac.

Ne îndoim genunchi a rugă

Și mâini spre semnul sfintei cruci

Le răstignim ades, pe fugă,

De parc-am fi mânați cu furci!

Nori negri-mbracă zări ostile

Cu fulgere pe la răscruci,

Tunet despică nopți de zile

Trezind din vise mii de prunci.

Se-ntind pustiuri peste câmpuri,

Tăceri se-ngroapă în mormânt,

Lacrimi se-adună în adâncuri,

Pământu-și pune alt veșmânt.

Răsună trâmbițe sub ceruri,

Pumnele înfingând în piept,

Pe zări se-așază triste neguri

Și-un fulger bubuie nedrept!

Speranțele s-au dus pe fugă

Să își găsească nou cămin,

Spre Cel de sus se ‘nalță rugă,

Suflet se zbate în suspin.

Doi amici, din tinereţe,

Răscoliţi de amintiri,

Tot ar vrea să-şi dea bineţe,

Să-şi mai spună din trăiri!

Se-ntâlnesc din nimereală

De mai stau la un taifas;

Dar pe drum s-a pus popreală

Şi-o bonetă peste nas.

Acum stau mai mult în casă

Şi privesc des în plafon...

S-a făcut vremea de coasă;

Ei vorbesc la telefon!

Trec minutele grămadă

Tor vorbind şi povestind...

Amintirile-n tornadă

Peste ei vin năduşind!

Câmpul şi-a pus haină nouă

Şi priveşte sfidător,

Iar la ei în suflet plouă

Doar cu picături de dor.

Vântul îi îmbie tainic

Înspre zări de infinit,

Iar spre cer se nalţă falnic

Cânt de păsări însorit.

Peste parcuri şi prin burguri,

Timpul, parcă a-mpietrit;

Doar cei doi, pierduţi în gânduri,

Tot mai au de povestit!

Azi e-ntâi de primăvară

Și întâiul vestitor,

Pe sub zările de-afară

Duce zvon de mărțișor!

Raze dulci se-ntind ghidușe,

Vin de-a valma, tăvălug

Și înfing calde țepușe

Printre brazdele de plug.

Norii, nu mai stau grămadă,

Câmpul pare dezlânat;

Colo, jos, în colț de stradă,

Florile s-au adunat.

Dau binețe cui le-ntreabă

Cu sfioase plecăciuni;

La mijloc și-au prins podoabă

Cu simboluri din străbuni.

Unu-i rază de lumină,

Altul, foc din lan de grâu.

Împletite, împreună

Le-nfășoară, ca un brâu!

Prin grădini și prin pădure

Răsărit-au ghiocei

Vremea iernii vrând să fure

Cu-n zâmbet de clopoței!

Călători din țări străine

Și-o ceată de gândăcei

Spun că primăvara vine!

Iarna-i furată de zmei!

S-a-ntins pe câmp dalbă poveste
Cu nostalgii de altădată;
Vântul aleargă peste creste
Pe șotii pus, de astă dată.

Stârnește prin livezi puzderii
De stele smulse de pe ramuri,
Dar când coboară storul serii,
Le face flori, colo, pe geamuri.

Sub streșini se adună vrăbii
Puțin zburlite de-ntâmplare,
Iar de pe deal coboară-n sănii
Năluci pe albele răzoare.

Printre răchite scorburoase
Au mai rămas câteva umbre
Și de prin hornuri fumegoase
Urcă spre cer fuioare sumbre.

Zvâcnesc cărbunii colo-n vatră,
De printre nori se-arată stele;
Doi mâți, sătui de-atâta ceartă
Adorm cuminți printre surcele.

Ce dor mi s-a făcut de-o iarnă

Cu troienite case și cărări,

De câmpul cu-a lui dalbă haină

Pierdut în infinite căutări!

Imi e dor de o cană cu vin

Și de focul ce arde în vatră,

De cântul năbușit de suspin

Și gerul ce zvâcnește din piatră!

Mi-e dor de un ajun de Crăciun

Când colinde se-aud la ferestre,

Să  adorm pe un pat de taifun

Legănat de acorduri măiestre!

Acum, parcă mai mult ca oricând,

Ce dor mi s-a făcut de-un prieten!

De-un motan, lângă sobă torcând

Și de vântul ce-mi pare mai sprinten!

Mi-e dor de o noapte cu stele,

Cu amintiri despre magi și păstori!

Povești, adormite și ele,

Acolo, pe-un pat, la margini de zori.

Mi-e dor!

Cât mai avem bunici pe lume

E bucurie mare, de socoți!

Chiar de-s senili ori puși pe glume,

Tu ține-i lângă tine, cât mai poți!

De le-am făcut case anume

Și credem că e bine pentru toți,

Cât mai avem bunici pe lume

E bucurie mare, de socoți!

Au mers cu noi să ne îndrume,

O știm prea bine că am fost nepoți!

Acum, privind peste albume

Văd anii ce s-au scurs ca niște hoți,

Dar mai avem bunici pe lume!

Trec peste noi anii ca vântul

De parcă se întrec cu gândul;

În urmă, dor și sfâșiere

Și inimi pline de durere.

Trec ani ce nu s-or mai întoarce,

Dar asta e și n-ai ce face!

O viață ai! În astă lume

Nu-ți mai rămâne timp de glume!

Trec clipe dulci și clipe grele…

De ce să ne gândim la ele?!

Ne-o fi de-ajuns o amintire

De-o fi ca vinul din potire!

Trec vremuri reci și vremuri bune

Și multe ai avea a spune…

Dar când ajungi să prinzi de știre,

Ești umbră doar și amintire!

Ești umbră doar și amintire…

Frunzuliță bob năut

Plânge cânt de peste Prut,

Plânge cânt și dor de țară

Că cei răi nu vor să piară!

Că mulți tare-au încercat

S-alunge dorul din sat

Și să-l înece în mare

Să-și uite-ale lui hotare!

Dar ce-i dorul vinovat

C-a fost dus și-nsingurat?!

Cum să poarte tot el vina

Că-i departe Bucovina?

Ce păcate să fi luat

Când țara s-a defrișat

Și s-au rupt soră de frate

Rătăcind prin alte state?!

Că din păcat și năcaz

S-au pus juguri pe grumaz,

S-au pus boabe de năgară

Ce au despărțit o țară.

Frunzuliță lemn uscat,

Cum să-ți faci neamul uitat

Și să-ți pui doru-n pripoane

Arzând sfintele icoane?!

Cum să nu țipi din rărunchi

Când îți pun capul pe trunchi?

Cum să nu plângă Ardealul

Când ni se destramă neamul?

Și-apoi, dorul, cum să-l lași

Slugă pe la arendași;

Când pierduți de-a noastră glie,

Doar el stă și ne mângâie?!

Trec peste noi anii de-a rândul

Punând peceți peste peceți,

Ploi după ploi spălat-au prundul;

Ba chiar și varul din pereți!

S-au șters și urmele din glie

De când prin lume ne-am tot dus,

Iar uneori primim solie

Că unii au plecat, mai sus!

Nici nu le-am spus la revedere

Când timpul i-a oprit din drum

Și-am pus la inimă durere

Și-o viață transformată-n scrum!

Ghețari crescut-au peste fire

Chiar de planeta s-a-ncălzit

Și alergând spre nemurire,

Căminul nostru s-a răcit!

Tot căutând averi deșarte

Ne-am împânzit pe-acest pământ;

În urm-am pus la porți lăcate

Și-o rugă poate la Cel Sfânt.

Am scris cu sânge peste inimi

Dorind un trai mai liniștit,

Dar câte nopți scăldate-n lacrimi

Pe suflet ni s-au răstignit?!

Mătănii batem la icoane

Cu gândul rătăcind pe zări,

Iar dorul arde sub frisoane

Răpus de-atâtea așteptări.

Și câte sacrificii facem

Să mai reducem din nevoi!

Doar că în lupta ce o ducem

Ne pierdem până și pe noi!

Dar și de-ar fi tot greul lumii

Pus să ne rupă în bucăți,

Să nu uităm că roata vremii

Rotit-a fost și-n alte dăți!

Să nu uităm că-n pragul casei

Lăsat-am prunci și oameni dragi,

Lăsat-am secerișul coasei,

Dulceața florilor de fragi!

Să nu uităm graiul și portul

Cel moștenit de la strămoși

Și nici să vrem a schimba rostul

Acelora ce-au fost frumoși!

Oriunde ne va duce viața

Prin orișicâte vijelii,

Noi ridica-vom oricând ceața

De pe-ale noastre dragi câmpii!

Să nu uităm iia și satul

Pe unde alergam copii,

Primul fior și sărutatul

Prin crânguri ori prin deal la vii!

Al nostru plai de mioriță

Să nu-l lăsăm uitat în ploi

Și nici pierdut, fără credință,

Răpus de-o ceată de strigoi!

Chiar de trăim pe alte plaiuri

Să nu uităm cuvântul dor!

Netălmăcit de alte neamuri,

El e al nostru, nu al lor!

Și de-ar fi toată lumea-n lanțuri

Ori pustiită de haraci,

Să nu mai stăm nicicând în lațuri

C-am fost și suntem neam de daci!

Bat clopote azi peste țară,

Cuvântul rămâne iar mut!

În piepturi bat inimi să sară

Să pună durerii un scut!

Nu pot să îndure tăcerea

Impusă de aprig tribut

De vremuri amare ca fierea

Ce-au vrut să uităm de trecut!

Bat clopote azi peste glie

Pentru ce a fost și-a trecut,

Iar ultima noastră făclie

Urcă spre un alt început!

Flori dalbe se-aștern peste cale

Însoțind alaiul tăcut,

Răsună un cântec de jale

Și cerul îmi pare-abătut!

Bat clopote-n noaptea târzie,

Iar tunuri dau glas renăscut,

Norodul așteaptă-n trezie

Și plânge pe cel petrecut!

Bat clopote azi peste țară!

Luciferic pârjol păduri hăituiește

Hămesit ca un câine flămând,

Arșița zilei prin pori răbufnește

Și pe câmp ca o lavă arzând.

Pământul își cată răcoarea-n fântâni

Bântuite de vise și seci,

Undeva tresare un stol de lăstuni

Înspre trestii și ape mai reci.

Fantomatice umbre mângâie zări

Cu aripi diforme și terne,

Către cer ridic din priviri acuzări

Și gându-mi întorc în taverne.

Norii s-au ascuns în albastre genuni,

Sub crater lumina dospește;

Pe miriști se aprind tăceri de cărbuni,

Zenitul în flăcări zvâcnește!

Ziua se frânge în arzânde sclipiri,

Iar noaptea coboară fierbinte,

În urmă rămân ale noastre trăiri

Cu foc adunat în cuvinte!

Voi cei cocoțați în castele

Cu ochii și nasul în vânt,

Atunci când mai dați de belele

Mai știți să priviți spre pământ?

Prin satele noastre bătrâne

Trecut-ați voi oare de când

Urcat-ați pe vârfuri păgâne

Uitând că poporu-i flămând?

De când v-ați văzut la putere

Și multe de tot ați promis,

Mai știți despre-a noastră durere?

Sau doar din program ne-ați omis!

Mai știți despre neam, despre țară

Și despre-ale noastre nevoi?

Ori gândul vă zboară pe-afară

Și nu aveți timp pentru noi!

Când ochii se pleacă-n țărână

Și-n sate-au rămas numai câini,

Voi legea o faceți stăpână,

Dar totul ajunge-n ruini!

Doar când vă expiră mandatul

Mai treceți prin satul uitat

Din nou să-i promiteți asfaltul

Ori poate un pod amputat!

Ați dat ale noastre odoare

Lăsate de-ai noștri străbuni,

Ați dat și pământul din mare

În urmă lăsând doar tăciuni!

Vă faceți averi colosale,

Salarii și pensii de top…

Noi, tot cu picioarele goale

Privim doar la mărfuri de shop!

Cu legile voastre nedrepte,

Cu ochi de strigoi și hapsâni,

Cu mințile voastre deștepte

Mai puneți un bir pe bătrâni.

Mai scoateți o nouă programă,

Dar fără istorie-n școli

Că nimeni nu face vreo dramă

Când mintea e plină de boli!

Promiteți că faceți spitale

Dotate la fel ca-n vecini,

Dar bolile voastre mintale

Ne vând chiar și morți la străini!

Mai dați-vă jos din palate

Păzite de vajnici buldogi!

Deși vă purtați la cravate,

Nu sunteți decât demagogi!

Uitați că ulciorul se sfarmă

Și nu e de nici un folos?!

O clipă-i de-ajuns să adoarmă,

Iar voi vă treziți colo jos!

O șansă mai dați omenirii

Și celor săraci și desculți!

Dați țării mândria plinirii

Și nu doar corupți și inculți!

Prin copacii încă goi

Se înalță muguri noi

Și un glas de pițigoi

Care strigă: câți ca voi!

Mai acum vreo două zile

Toate-mi păreau inutile!

Acum zările-s senine,

Iar prin flori, roi de albine!

Prin grădini și prin zăvoi

A fost mare tărăboi!

Vânt, zăpadă, chiar și ploi,

Cerul a căzut pe noi!

Azi se țes alte idile

Îmbrăcate cu noi file,

Iar în pași de balerine

Primăvara iarăși vine!

Un buchet de flori și un gând

pentru cele ce ne ascultați până și tăcerile,

pentru cele ce ne legănați amintirile,

pentru cele ce ne dăruiți bucuriile,

pentru cele fără de care ne-ar fi mai triste zilele,

pentru cele alături de care ne trăim visele,

pentru cele care ne suportă toanele,

pentru iubitele și mamele,

pentru toate femeile!

Frânturi de vis, freamăt de stele,

Fiori crescuți în paradis,

Zâmbet de flori și joc de iele...

E tot ce eu ți-aș fi promis

Când peste noaptea din castele

Și focul care m-a cuprins

S-au așternut în acuarele

Culori de cer și necuprins.

E tot avântul vieții mele,

Crâmpei în univers aprins

Și toate zilele rebele

Ce-n plete azi ți le-aș fi prins

Ca un mănunchi de crizanteme

Ori poate ca un foc desprins

Din ale vremii diademe

Ce peste chip ți s-au prelins.

E zborul clipei dăruite

În zori ce tu mi l-ai deschis

Când toate fost-au rostuite

La porți cândva de nedeschis!

Iar azi când vreau să iau aminte

La cele câte ți-am promis,

Pun flori să crească în cuvinte

Și ți le dăruiesc în vis!

Toamna așterne prin crânguri covoare,

Iar vântul doinește ușor printre vii;

Iarna pe culme își face cărare

Gătită-n dantelă de fulgi argintii.

Când cerul își culcă nori peste zare

Și picuri de ploaie dansează zglobii,

Toamna așterne prin crânguri covoare,

Iar vântul doinește ușor printre vii.

Tropot se-aude și scâncet de care

Ce vin către case cu umbre târzii;

Undeva se aprind rugi în altare...

Când noaptea dansează sub stele făclii,

Toamna așterne prin crânguri covoare...

Cum să zic, că nu prea știu?!

Azi am vrut harnic să fiu;

Doar că mi-a ieșit în cale

O cucoană lată-n șale.

Dimineaț-am făcut ochi…

Să nu-mi fie de deochi!

Era cam pe la amiază

Și lucid, cu mintea trează,

Vrând, nevrând m-am apucat

Să mă scol și eu din pat.

Să merg în bucătărie

Să beau o cafea, se știe!

Că nu-i zi fără cafea,

Nici tutun fără lulea!

Ochii se lipeau de gene

Și-mi era așa o lene!

Aveam planuri fel de fel

Că sunt hărnicuț, de fel!

La stat nimeni nu mă-ntrece

Și-o să-mi beau cafeaua rece

Ca să nu fiu depășit

Și de  treabă oropsit.

Dar pe-o vreme-așa ploioasă

Spuneți, cum să ies din casă?!

Mai bine mă-ntind ușor

Colea, la televizor.

Treab-oi face peste-o lună

Când o fi vremea mai bună!

Inimă, dacă se poate,

Înc-o zi, două mai bate!

Eu aș vrea și câțiva ani,

Că doar n-o faci pentru bani!

O faci numai pentru mine,

Știi că eu te-am ținut bine!

Te-am învățat să iubești

Și-acum tu mă părăsești?!

,,Haide, inimă bătrână”,

Ține-mă iar strâns de mână!

Moartea mai aibă răbdare

Că lumea-i destul de mare!

Și-apoi ce atâta grabă?

Nu mai are și-altă treabă?!

Nu-i strică o relaxare

Fără coasa din spinare!

Moarte, firul mai întinde,

Lasă-mă și nu te-aprinde!

Mai strânge-ți la gură sacul,

Nu tot mă-nțepa cu acul!

Iar tu, inimioară dragă,

Parcă n-ai mai ști de șagă!

Cum mă simți slobod la gură,

Tu o iei pe arătură…

Eu vreau să-mi repar bordeiul,

Tu-mi scurtezi de tot curmeiul!

Când lumea se veselește,

Tu-mi pui frână fără veste!

Îmi eşti fiinţa cea mai dragă

Spre care ochii am deschis!

Mi-ai făurit o lume-ntreagă

Când alte porţi mi s-au închis.

Mi-ai fost iubire şi speranţă,

Reperul primilor mei paşi…

Cântec de leagăn şi credinţă

Când mă priveai cu ochi gingaşi!

Ai fost a gândului lumină

În taine de abecedar…

Mi-ai dăruit o viaţă plină

De care nu aveam habar.

Cu drag mi-ai pus slova în mână

Şi lumea-n faţă s-a deschis;

Ai fost în viaţa mea o zână…

Imagine de nedescris!

Sub cerul nopţii plin de stele

Mi-ai dăruit primul fior;

Ai schimbat cursul vieţii mele

Şi mi-ai sădit în suflet dor.

Zile şi nopţi de fericire

La care nici că am visat…

Mi-ai umplut viaţa de iubire

Pe care n-am s-o uit vreodat’!

Fiinţa cea mai dragă-mi eşti;

Icoană, suflet de femeie,

Altar şi rug aprins îmi eşti;

A vieţii mele eşti scânteie!

,,Deșteaptă-te române”,

Cântăm de-atâta vreme;

Când amuțim rămâne

Doar ură și blesteme.

În van tu ai un nume

Și brațul ți-e dibaci

Când uiți că-n astă lume

Tu ești urmaș de daci!

Te-au modelat istorii

Rescrise de pungași,

Iar partea ta de glorii

Vândută-i la rândași.

Unde erau titanii

Ce astăzi se fălesc,

Când dacii făceau danii

Din os împărătesc?

Ei au cioplit în scripte

Tezaur spre urmași

Și au învins în lupte

Mulți din acei trufași.

Cum pot veni azi unii

Să-și ceară legământ,

Când dacii sunt stăpânii

De drept pe-acest pământ?!

Pe-aceste plaiuri sfinte

Domnește doar un trup

Ce strigă din mormite

Cu glasul său de lup:

,,Deșteaptă-te române”!

Ridică-te din morți,

Iar cu al tău renume

Să scapi țara de hoți!