Primavara, fiica cea mai tanara a batranului an, cea aducatoare de bucurie si voie buna a sosit si la noi cu alaiul ei de flori, lumina si culoare. Totul e invaluit in mantia de lumina a soarelui, care mangaie bland pamantul si toate vietatile. Bolta albastra se oglindeste in apele limpezi ale raurilor. Zilele sunt mai blande si mai lungi, iar noptile mai scurte. Primavara a asternut peste tot un covor multicolor. Campurile si dealurile au inverzit, iar livezile se pregatesc sa dea in floare. In paduri , muschiul copacilor e moale ca o perna de puf, iar brazii care abia si-au lepadat mantia de nea privesc mandri catre soare. In desisuri a albit floarea ghiocelului si un parfum usor de toporasi se raspandeste la adierea vantului din amurg. Primavara a trezit lunca la viata .Fluturii zburda , albinele harnice isi incep dulcele zumzet prin flori.Gandaceii si carabusii dorm la soare ,dezghetandu-si aripioarele si piciorusele.Pasarile calatoare par niste vaslasi pe marea cerului albastru.Randunica cea vesela,turturica,sturzul ciripesc in deschiderea marelui concert al primaverii Si oamenii se bucura de aceasta renastere a naturii.Ogoarele rasuna de duduitul tractoarelor si zumzetul harniciei.In livezi oamenii curata pomii,iar in gradini sapa pamantul sa puna rasaduri. Cu mantia plina de lumina ,primavara imparte din pocalul ei tinerete,voiosie si culoare.Sa ne bucuram toti de acest minunat martisor primit in dar de la blanda primavara.
Se spune ca o data s-au adunat la un loc pe pamant toate sentimentele si calitatile oamenilor. Cand Plictiseala cascase a treia oara , Nebunia, nebuna ca de obicei , le-a propus "Ne jucam de-a v-ati-ascunselea?" Intriga a ridicat spranceana intrigata si Curiozitatea , fara sa se poata abtine a intrebat " De-a v-ati ascunseala? dar ce este asta?" "Este un joc pe care l-am inventat eu, a explicat Nebunia. Eu imi acopar fata si o sa numar de la unu la un milion in timp ce voi va ascundeti ; cand termin de numarat trebuie sa merg sa va caut si, dupa ce v-am gasit pe toti, altul va lua locul meu si va continua jocul" Entuziasmul a dansat la brat cu Euforia, Bucura a sarit de atata ori incat a reusit sa o convinga pe Indoiala si chiar pe Apatie , pe care niciodata nu o interesa nimic. Dar nu toti au vrut sa participe : Adevarul a preferat sa nu se ascunda- de ce? pentru ca pana la urma tot il gaseau, Lasitatea nu a indraznit sa riste, iar Mandria a fost de parere ca este un joc foarte prost ( desi , de fapt, ceea ce o deranja era ca ideea nu fusese a ei...)
"Unu,doi, trei..." a inceput sa numere Nebunia. Prima care s-a ascuns a foste lenea, care, cum ii sta in fire, s-a ascuns dupa prima piatra intalnita in drum. Credinta s-a ridicat la cer, Invidia s-a ascuns dupa umbra Triumfului, care cu forte proprii reusise sa se urce in coroana celui mai inalt copac.
Generozitatea nu reusea sa se ascunda pentru ca fiecare loc pe care-l gasea i se parea minunat pentru unul dintre prietenii ei; un lac cristalin?- ideal pentru Frumusete; scorbura unui copac?- Perfect pentru Timiditate; zborul unui fluture? - cel mai bun loc pentru Senzualitate; o rafala de vant? - nemaipomienita pentru Libertate... Pana la urma s-a ascuns intre-o raza de soare.
Egoismul in schimb, a gasit de la inecput un loc foarte bun: aerisit, comod...si numai pentru el. Minciuna s-a ascuns dupa propria ei imaginatie; Pasiunea si Dorinta , in centrul vulcanilor; Uitarea ...am uitat unde s-a ascuns! ma rog, nu conteaza....
Cand Nebunia ajunsese la 999.999 , Dragostea inca nu gasise un loc unde sa se ascunda , pentru ca toate erau ocupate. Pana ce a zarit o tufa de trandafiri, induiosata , a hotarat sa se ascunda intre florile ei. "un milion!" a zis Nebunia si a inceput sa caute. Prima pe care a gasit-l a fost Lenea, la doar trei pasi de o piatra. Apoi a auzit-o pe Credinta vorbind cu Dumnezeu in cer, iar pe Pasiune si pe Dorinta le-a simtit in vibratia vulcanilor . Din greseala a gasit-o pe Invidie si , bineinteles, asa si-a dat seama unde se afla Triumful. Pe Egoism nici nu a trebuit sa -l caute: el singur a iesit ca din pusca din ascunzatoarea lui, care s-a dovedit a fi pana la urma un cuib de viespi. De atata umblat in cautarea prietenilor ei, Nebuniei i s-a facut sete si apropiindu-se de un lac , a descoperit Frumusetea. S-o gaseasca pe Indoiala i-a fost si mai simplu, era asezata pe un gard, nehotarata in care parte sa se ascunda. Si asa , i-a gasit pe toti: pe Talent, in iarba proaspata; pe Neliniste , intr-o grota intunecata; pe Minciuna , in vazul tuturor si chiar si pe Uitare, care aproape ce uitase ca se juca de-a v-ati ascunselea. Doar Dragostea nu era de gasit nicaieri.
Nebunia a cautat dupa fiecare copac, sub fiecare piatra, in paraie, pe culmile muntilor, peste tot, in fiecare coltisor de pe planeta...si cand era pe punctul se a se da batuta, a ziarit o tufa de trandafiri si i s-a parut ca a vazut ceva intre flori. Atunci a luat o furcuta si a inceput sa miste crengile. Deodata s-a auzit un strigat de durere; cand le-a miscat, spinii au ranit in ochi Dragostea. Nebunia nu stai ce sa mai faca sa isi ceara scuze: a plans , a implorat, i-a cerut iertare si i-a primit chiar sa ii fie servitoare.
De atunci , de cand s-au jucat pentru prima data de-a v-ati ascunselea, pe pamant, DRAGOSTEA ESTE OARBA SI NEBUNIA O INSOTESTE PESTE TOT.
De ce respectam traditiile? Exista un sentiment de primenire, de speranta, de visare, dar mai ales de petrecere, poate singura perioada cind ne este permis sa uitam de rele. Toata lumea se bucura, da friu liber fanteziei, incercind sa treaca peste necazuri. In Romania, obiceiurile de intimpinare a noului an continua seria celor prilejuite de Nasterea Domnului, avind insa un caracter cu totul laic. Nu exista popor care sa nu aba traditii de intimpinare a noului an, asteptat cu nerabdare de fiecare persoana. De aceea, cel mai bine i se potriveste acestei perioade zicala careia „Cite bordeie, atita obiceie“.
Nelipsit si raspindit in orice loc este plugusorul. Folcloristii au intocmit florilegii de nestemate ale creatiei populare si care sunt foarte vechi, majoritatea incepind cu „S-a sculat mai an, Badica Traian“, ca o reverberare a milenarei noastre istorii. Nu demult alaiurile de uratori era insotite de un plug tras de boi si se tragea o brazda in fata casei, in acordurile pocnetelor de bici care egalau in intensitate petardele de azi.
Multe au in prim-plan metehnele omenesti, in incercarea de inlaturare a lor intr-un mod eficient, nealterat de nici un fel de cenzura, ele fiind insotite de simboluri si intimplari hazlii, puse pe seama animalelor care devin personaje fabuloase.
Obiceiuri si traditii romanesti Dansul ursului, doar in citeva judete din Moldova Umblatul cu ursul e intilnit doar in Moldova, in special in judetele Bacau,Neamt, Suveava si, avansindu-se ipoteza ca la origine s-ar afla un cult traco-getic. Ursul este intruchipat de un flacau purtind pe cap si umeri blana unui animal ucis (sau imitatii de blana), impodobita in dreptul urechilor cu ciucuri rosii.
Ursul, care este condus de un ursar si acompaniat de muzicanti in rapaitul tobelor sau pe melodia fluierului, isi tine echilibrul cu ajutorul unui ciomag, mormaie si imita pasii leganati si sacadati ai animalului, izbind pamintul cu talpile.
Se banuieste ca dansul invoca zeitati pentru a purifica si fertiliza solul pentru noul an. Este inzorzonat cu podoabe: hurmuz, oglinzi, beteala, tinte alamite. Este legat cu lant si se sprijina intr-un hadarag. El trebuie sa joace cum i se cinta (Scoala ursule pe ciomag/ Ca fasolea pe harag…), amintindu-ne de trupele de tigani care umblau cu un pui de urs domesticit, prezentind prin sate si tirguri mici exercitii de circ.
Unele au si variante cu texte desuchete. Un alt membru al trupei este Fluierarul sau Fluierasul, imbracat de obicei taraneste, apoi Dobosarul, tot ca lautar, in unele locuri in tandem cu un acordeonist. Vestitorul este Casier si Capitan, totodata cinta si monologul. Poarta de obicei o uniforma militara mai veche. Daca trupa este mai mare, celelalte personaje sunt dupa zone: tigani, babe, daci etc.
Dansul caprei, in Moldova si Ardeal, cerbul, in zona Hunedoara, borita (de la bour) in Transilvania de sud, sau brezaia in Muntenia si Oltenia este un alt obicei care se practica inainte de Anul Nou. Cercetatorii presupun ca dansul caprei precum si alte manifestari ale mastilor intilnite in satele romanesti provin din ceremoniile sacre arhaice inchinate mortii si renasterii divinitatii.
Uratul sau mersul cu plugusorul Plugusorul, urare traditionala la romani in preajma Anului Nou, a pastrat scenariul ritualic al unei invocari magice cu substrat agrar. El e intotdeauna insotit de strigaturi, pocnete de bici si sunete de clopotei. Nelipsite sunt plugusoarele copiilor, fiind si cele care dau tonul petrecerilor intr-un cor de clopotei.
Va prezentam un extras dintr-un plugusor: Plugusorul mititel/ Cu rotitele de fier,/ Nu ca plugul lui Gheorghita,/ Tras de zece pui de mita./ Unul lung si unul scurt,/ Da colacul, nu fi turc./ C-avem si noi o caruta,/ Cu doi puisori de mata,/ Unul negru, unul sur,/ Da colacul ca te ur/ Sau ne dai cate-un covrig,/ Ca ne ia naiba de frig,/ Doi boi, doua vaci,/ Scoate, baba, doi pitaci,/ Si daca nu scoti colacul,/ O sa-ti rupa boii pragul,/ Nu vezi altii cum facura?!/ Unul ura, doi te fura,/ Trei cotrobaie prin sura,/ Iar ce aveai prin coviltir,/ La unul sub mindir,/ Aho, aho,/ De Anul Nou,/ Ca gaina n-are ou,/ Si cocosul nica-n gusa,/ De nu dai un franc matusa./ De nu dai si-un pic de vin,/ Nici la anul nu mai vin,/ Si nici altii nu se-ndeasa,/ Minati mai!/ La anul si la multi ani!.
Mersul cu capra Capra este alaiul cel mai numeros, de obicei o singura trupa intr-un sat, care organizea si balul de sarbatori, facind astfel ca drustele (fetele) sa fie primite fara contributie. Capra, fiind personajul principal, este cel mai pitoresc ornata. Are un costum din spice de stuf, cu cap mobil facut din lemn, cu un bat lung din doua corpuri actionate cu o pirghie si o sfoara.
Acest mic mecanism scoate suntele ritmice in concordanta cu monologul vatafului: Ta, ta, ta, caprita, ta! Pentru a fi mai convingatori, cei care o realizeaza se straduiesc sa-i puna tot felul de „tantaramuri“, inclusiv coarne naturale. Trupa poate avea zeci de personaje, care de care mai pitoresti, de la zine, draci, babe, mosnegi, haiduci, vinatori, zgripturoaice, harapi, doctori, negustori.
In judetul Neamt sunt renumite trupele de la Sabaoani, Sagna. Tibucani, Oglinzi si Hangu, Baltatesti. Cerbul este intilnit mai rar si numai in zonele de munte. Costumul este confectionat din piei de iepure, ornat cu diverse panglici, oglinzi si coarne ramificate.
Alte personaje mai sunt: ursarii, capitanii, ciobanii, fluierarul, babele. Buhaiul este o trupa mai restrinsa, care are un instrument cilindric, avind la unul din capete o membrana din piele, cu o coada de cinepa. Unsa cu bors si trasa cu miinile, scoate un sunet asemanator cu ragetul unui bou.
Ultimul, dar unul dintre cele mai importante obiceiuri, nelipsit si el din traditie, este Sorcova. Ea reprezinta pe semanatorii care vin sa insaminteze brazda din ajun cu boabe de griu sau din orez. Sunt formate mai ales din grupuri de copii care stiu cintece de o inegalabila frumusete si care umplu prima zi a anului, cu veselie si urari alese: Sorcova, vesela,/ Sa traiti,/ Sa infloriti,/ Ca merii,/ Ca perii,/ In mijlocul primaverii./ Cite pietricele./ Atitea mielusele,/ Citi bolovani,/ Atitia cirlani;/ Fie casa indestulata,/ Tot cu mesele intinse,/ Cu facliile aprinse,/ Sa petreceti impreuna,/ Pina-n veci cu voie buna./ Cite pietre sunt pe munte,/ Atitia porci, boi si giste,/ Cita frunza pe umbrar,/ Atitia bani in buzunar,/ Zile floare de zefir,/ Cum e mindrul trandafir,/ Tare ca piatra,/ Iute ca sageata,/ Tare ca fierul,/ Iute ca otelul. La anul si la multi ani!
PLUGUSOR SATIRIC CULES DE CATRE ELEVUL MIRON MARIUS FLORIN –S.A.M.-VALEA URSULUI,JUD.NEAMT
Frunza verde de marar, Buna seara gospodari, Gospodari si gospodine Si voi domnisoare fine. De dormiti,de nu dormiti, Va rugam sa va treziti Dati urechea la fereastra Si-ascultati urarea noastra. Mai plugari din Campulung Am pus sase boi la plug Si de cand s-a inserat Noi cu plugul am umblat, Zurgalai si clopotei… Inc-o roata mai flacai…. Mi-am luat si o mireasa De la mine-a-treia casa, Frumos nume mai avea Ca Maria o chema Frumusica..nu prea,prea, 80 de ani avea De urata… nu-i frumoasa Te sperii vazind-o prin casa. Si de rau nu sade bine Cand se duce…parca vine. De mancare n-am ce zice Se pricepe sa manance A facut o mamaliga De nici cainii n-o mananca. Nici motanul de pe horn N-o manaca sa-l omori. Si de cruda ce era … Nici la porci nu le placea. Zurgalai si clopotei… Inc-o roata ,mai flacai… Mi-am luat alta mai mica Ard-o focul,mult mananca Papusoi din cinci gradini, Branza de la noua stani, Lapte de la sapte vaci Si faina din zece saci. Dar iubeste si parleste Si de asta nu mai creste. Multe,multe voi mai spune, Ca eu is cam bun de gura. Daca-ncep acum o gluma Precis uit de uratura. Chiar acum din asta seara Chiar din casa d-voastra Am sa fac o socoteala. Am sa iau vreo trei parale Si rachiu din tescovina Sa-mi sterg gatul de rugina. Cum visam asa deodata Am vazut doi ochi de fata. Ochi frumosi si buni de joc De ramai trasnit in loc. Limba mi se-mpleticea, Graiul mi se balbaia, Inima in piept batea, Ca un ceas in mine facea. Si-aoleu…ce-as fi facut Ochii fetei sa-i sarut!!!! Ma uitai ceva mai bine Nu-i nici fata,nici nevasta, Era matza la fereastra Statea matza si privea Cum ma-ndragosteam de ea. Zurgalai si clopotei… Inc-o roata,mai flacai…. Foaie verde foi ca plopu’ Am avut si eu un socru, Scurt si gras ca polobocu’ Tinea mult la fudulie, Soacra-mea-i cam durdulie Avea parul de tuci Nu-i de unde sa-l apuci. Mai avea si-un cojocel Din 30 de piei de miel Iar cand se-mbraca namila Era ‘nalta cat camila. A avut si ea barbat Era mic si cracanat Si cadea noaptea din pat. Mai purta si evazati Din velura cam roscati Palarii ca mexicanii Arata ca..gogomanii!! Zurgalai si clopotei… Inc-o roata ,mai flacai… LA ANUL SI LA MULTI ANI!
Citeste mai mult…
... cei nascuti la inceputul anilor 50, 60 si cei nascuti in anii 70, vedem acum in anul 2010 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.
Avem amintiri despre primii pasi pe luna, despre razboaie sangeroase, avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data. Suntem ultima generatie care a jucat "De-a v-ati ascunselea" , "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara, vrem ostasi", "De-a prinselea"," Sticluta cu otrava", "Pac Pac", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa),
Primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri. Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca. Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri". La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza...Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari. Am sorbit din ochi "Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks , Dallas "... si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor. Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii.
(...Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala...)
Noi...
am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Led Zeppelin, Deep Purple, Jimi Hendrix, Abba si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri "de la TEC " fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf. Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam"..
Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne place de el/ea. Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie. NOI...
am auzit cum s-a tras la Revolutie , noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancurile cu Bula, pe care le-a compus cumplita Securitate, contemporana noua...
Noi,am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV , si noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers" ... Dar suntem si generatia care vede limpede cum ne pierdem tara, iar dusmanul este din interior si nu de afara... Noi suntem ultima genaratie de sacrificiu a lui Ceausescu si prima de dupa Revolutie. Noi am pierdut de doua ori, si atunci, si acum.
Azi, suntem la fel de saraci, dar am devenit liberi! Ce putem face azi cu libertatea?? ??
Poate invatam sa ne-apreciem si sa nu ne mai vindem pe nimic !
Cu ocazia Zilei Profesorilor din Lumea Intreaga, si cu ocazia oricarei alte zile, de fapt, mesajul de baza pe care un profesor trebuie sa-l primeasca este destul de simplu:
“Noi va apreciem!”
Legislatie
La 5 octombrie 1966, o Conferinta Speciala Interguvernamentala a adoptat Recomandarea UNESCO (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization) privind Statutul Profesorilor, document care - pentru prima data in istorie - a oferit profesorilor din intreaga lume un instrument care le defineste drepturile si responsabilitatile. Adoptand acest document, guvernele lumii au recunoscut in mod unanim importanta profesiunii de cadru didactic, au recunoscut cat este de important pentru orice societate sa aiba profesori competenti, calificati si motivati.
HOTARIREA nr. 680 din 30 septembrie 1994 privind stabilirea zilei de 5 octombrie ca "Ziua mondiala a profesorului" aparuta in MONITORUL 0FICIAL nr. 282 din 5 octombrie 1994
EMITENT: GUVERNUL ROMANIEI
Avind in vedere recomandarea UNESCO privind aniversarea anuala, la data de 5 octombrie, a Zilei Mondiale a Profesorului, Guvernul Romaniei hotaraste:
ART. 1 Se stabileste ziua de 5 octombrie ca "Ziua Mondiala a Profesorului".
ART. 2 Ministerul Invatamintului va stabili anual masurile care se impun cu acest prilej.
O dedicatie pentru toti cei ce sunt dascali adevarati....
EXECLENTA SA DASCALUL...
Excelenta Sa nu are cont în banca. Nu are vila cu douazeci de camere. Nu are afaceri prospere prin tara. Excelenta Sa are un suflet cît galaxia. Are riduri si fire albe de la generatiile care sînt si de la cele care au fost. Excelenta Sa îsi mobileaza viata cu extemporale, teze, concursuri. Rareori se gîndeste la ultimul stigat al modei... Desele-i preocupari sunt legate de programe, perfectionari, examene. De cele mai multe ori slefuieste nestematele altora. Pentru ele vinde pe bani marunti secundele fiilor lui. Excelenta Sa trudeste viata-ntreaga la secera ascutita a lunii, semanînd pulberi de aur peste semintele ce stau sa- ncolteasca. Uneori, ochelarii i se acopera de roua amara, daca un fost elev, ajuns senator, îi uita în anticamera ca pe un obiect decorativ. Alteori zîmbet de rodie îi inunda obrajii, cînd un necunoscut, pe strada, îsi scoate palaria în fata lui: „Buna ziua, Domnule profesor, eu sînt...” Excelenta Sa nu-si numara anii dupa buletin, ci dupa vîrsta – mereu aceeasi, care înfloreste în banca. Constata cu surprindere – într-o zi ca trebuie sa iasa la pensie si nu întelege de ce inima lui, cu doua preinfarcte, bate ca la optsprezece ani. Excelenta Sa, ca un pui de caprioara în bataia pustii, nu stie ca se aseamana cu sfintii. Ei au daruit. El se daruieste. Cel de Sus i-a harazit loc înalt în izvorul Luminii, loc plin de verdeata, din care Maria Sa, Dascalul, sa poata priveghea si de dincolo pruncii sufletului sau.
Noi va numim eroi si-avem dreptate Caci n-ati plecat în tari îndepartate Cum pleaca altii dupa bogatii Ci ati ramas aici, lînga copii. Simbolica va e remunerarea Dar în speranta, ca va fi mai mare Pe timp frumos, pe ploi si pe ninsori Veniti la scoala-dragi învatatori. Ducînd povara anilor în spate Ne învatati pe toti sa facem carte Si pentru firul cel de par carunt Noi ne-nchinam pîn-la pamînt. Pe malul marii de stiinte Ne-ati fost colacul de salvare
Sa-mi spuneti blîndelor fiinte: De unde ati luat rabdare? Si peste ani sunteti cu noi Si va vedem ades în vis Am pus o floare pentru voi În fiecare vers ce-i scris de noi.
Câteodată îmi pun gândurile la pachet şi le iau cu mine pe stradă… E bine să te plimbi cu gândurile pe bulevard, privesc şi ele lumea înconjurătoare şi se bucură. Uneori. Alteori nu este chiar aşa, duci muncă de lămurire cu ele, întreabă de ce nu le laşi acasă, la odihnă deplină sau de ce aduni şi alte gânduri pe măsură ce numeri din ce în ce mai mulţi paşi. În ultima vreme îmi las gândurile în pace, ele întrebă, iar eu nu le mai răspund cum făceam mai demult. Lipsă de comunicare cu propriile gânduri? Poate că nu găsesc răspunsurile potrivite, poate am nevoie de mai mult timp de gândire, poate… Din ce observ în fiecare zi, nu sunt singura care procedează astfel, fiindcă întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care merg la pas şi dau senzaţia că sunt la rândul lor luaţi la întrebări de gânduri. Altele, nu ale mele. Fiecare cu gândurile lui, mergem prin viaţă cu gândurile la purtător. Suntem proprietari de gânduri, ar trebui să fim fericiţi şi să declarăm cu emfază că ne-a lovit fericirea şi ne-am îmbogăţit peste noapte. Dar nicio bancă nu îţi eliberează carnet de cecuri pentru gânduri şi nici card de credit sau debit. Uite că nu s-au gândit şi la asta, din păcate… Ieri plecasem către scoala şi un personaj oarecare striga că prinde fluturi. Chiar efectua gesturile specifice, parcă avea o plasă de prins respectivele insecte. Unii dădeau din cap cu tristeţe, alţii râdeau, ceilalţi treceau nepăsători mai departe. M-am gândit – privind în urma lui – că toţi prindem fluturi de-a lungul vieţii. Gândurile sunt un fel de fluturi, unele mai colorate, altele cenuşii, multe imposibil de descris. Uite-aşa mi-a venit ideea unui insectar al gândurilor. Le pui acolo pe cele care îţi plac – sau pe cele care nu îţi plac, eventual faci două insectare de-astea dacă tot te-ai apucat de treabă – şi le transformi în gânduri prizoniere după ce înfigi un bold. Dar nu s-a inventat nici măcar Boldul pentru Gânduri până în anul de graţie… Poate la anul, cine ştie?
Toamna, anotimpul schimbărilor, al uitării, al iertării... Toată această simfonie de culori îmi dă un sentiment ciudat de visare. Atâtea culori atât de diferite şi totuşi atât de bine combinate, încât aproape că nu-ţi poţi crede ochilor că ceea ce vezi e aevea. Culori din cele mai aprinse până la tonurile cele mai pale, pasteluri cum n-ai ocazia să priveşti prea des, de la galbenul aprins la bejul pal, de la ruginiu la portocaliu, toate tonurile de verde şi încă multe altele pentru care nu sunt cuvinte a le descrie, nuanţe pe care doar natura în maiestria ei a reuşit să le aducă la desăvârşire. Peisaje de o nemărginită sensibilitate, adunând în ele atâta romantism, suferinţă, tristeţe şi totuşi atât de mult frumos. Încercând să înţeleg acest festin al culorilor prin prisma simbolurilor, am rămas fascinată să văd cum poate convieţui speranţa în acelaşi loc în care există disperarea, puterea şi voinţa la un loc cu frica, resemnarea şi renunţarea la viaţă, rămâi uimit vâzând că aici moartea face casă bună cu viaţa, iar iubirea se îmbrăţişează cu ura, dar mai ales cum poate vieţui acest amalgam de sentimente atât de simplu şi de cuminte. Poate că pare un paradox, însă privnd cu atenţie acest spectacol al naturii, această impresionantă dovadă de sensibilitate şi frumos, ne gândim că uneori, deşi sentimentele ne sunt contradictorii am putea învăţa de la mama noastră natura şi de la pădurea ei îngălbenită, cum să ne stăpânim, cum să ne ţinem pornirile în frâu şi mai ales cum putem să trăim frumos chiar dacă înăuntrul nostru e un întreg haos. Probabil că fiecare frunză pe care o strivim nepăsători sub paşi îşi are propria sa viaţă, propria poveste peste care trecem cu nepermis de multă uşurinţă. Eu cred că dacă am dori şi am încerca măcar să ascultăm cu sufletul, fiecare colţişor din ceea ce ne înconjoară ar putea să ne povestească romane întregi, poveşti cu prinţi şi prinţese, cu vrăjitoare şi zmei, cu bucurii şi speranţe, înfrângeri şi dezamăgiri, poveşti pe care nici cel mai iscusit scriitor n-ar fi în stare să le aşternă pe hârtie. E atâta bucurie şi atâta înţelepciune în glasul mult al naturii, încât privind dansul acestor nevinovate frunze purtate aiurea în vânt, te poţi închipui ca spectator într-o sală imensă în care iei parte la cel mai minunat balet închipuit vreodată. Mai are oare cineva timp astăzi să se gândeasca şi să priveasca prin ochii inimii la toate astea? Mai poate oare cineva să se bucure şi să sufere împreună cu pădurea îngălbenită aflată parcă în agonie şi îngenuncheată de trecerea timpului, dar purtându-şi cu demnitate povara morţii ca pe o comoară? Uneori aceste lucruri aparent simple mă înalţă atât de sus, încât această bucurie de a fi partaşă la liniştea şi pacea ce domnesc în simpli copaci aplecaţi în toate direcţiile de bătaia uneori necruţătoare a vântului nu poate fi comparată cu niciun bun material, cu nicio răsplată palpabilă. Ciudaţenie, copilărie eternă, nebunie...nu ştiu dacă chiar aşa e, cert e însă doar faptul că dacă majoritatea oamenilor ar avea timp şi voinţă, ca măcar pentru o clipă să se lase furaţi de mirajul culorilor toamnei, al nostalgiei şi al sensibilităţii ce ne înconjoară la tot pasul, mai ales acum în miez de toamnă, purtaţi de aripile acestei fantezii cu siguranţă că lumea ar împrumuta macar stropi din aceste sfinte culori, oamenii ar deveni mai buni, mai înţelegători, armonia şi fericirea ar fi mai aproape de noi, iar sufletele tuturor ar alerga valsând fericite asemeni frunzelor toamna purtate aiurea în vânt. Probabil că astfel, răutatea, minciuna, nebunia şi toate celelate rele ar fi închise din nou în cutia Pandorei, iar speranţa singurul antidot al acestora ar înflori în inimile şi pe chipurile tuturor. Cu toate că gândind realist, toamna este anotimpul ce prevesteşte sfârşitul, moartea, tristeţe, suferinţă, privind cu alţi ochi la toate acestea nu poţi să nu-ţi ştergi o lacrimă de bucurie pornită din suflet, ca o ultimă răsplată, ca un semn de mulţumire pentru ceea ce natura a creeat, a zidit şi ne-a binecuvântat să luăm parte la această sfântă creaţie a sa. La fel cum toamna îşi amestecă nuanţele si culorile asemeni unui pictor iscusit, oferindu-ne imagini de neuitat, tot ea e cea care ne amestecă în suflete amintirile, bucuriile, tristeţile, şi cât de fierbinte, de pură şi de unică este lacrima care nu curge niciodată pe obraz dar pe care o simţim în noi şi care până la urmă ne topeşte uşor de fericire, mulţumire şi iubire, amestecându-ne încet în oceanul de vise în care ne simţim frunze uscate, purtate lin de adierea vântului....aiurea în univers.
Intrebare la un examen de fizica la Universitatea din Copenhaga:
-Cum se poate masura inaltimea unei cladiri cu un barometru?
Raspuns: “se masoara lungimea barometrului, se leaga barometrul cu o sfoara si se coboara de pe acoperisul cladirii; inaltimea cladirii = lungimea barometrului + lungimea sforii.”
Studentul a fost dat afara de la examen. Acesta a depus o contestatie care a fost acceptata pentru ca s-a considerat ca intrebarea nu impunea o anumita solutie. Dar cum raspunsul sau nu putea edifica examinatorul asupra cunostintelor de fizica dobandite la cursul respectiv, o noua examinare a avut loc.
Raspuns 1:
-Se arunca barometrul de pe cladire si se masoara timpul pana la impactul cu solul. Inaltimea cladirii = (g x t ‘ 2)/2.
Examinatorul solicita o alta solutie.
Raspuns 2:
-Daca este o zi insorita, se aseaza barometrul pe cladire si se masoara umbra de pe sol. Cunoscand lungimea barometrului si a umbrei, totul se reduce la o simpla problema de asemanare.
Examinatorul solicita o alta solutie.
Raspuns 3:
-Se leaga barometrul cu o sfoara si este lasat sa oscileze liber la sol si pe cladire. Cum perioada de oscilatie depinde de acceleratia gravitationala “g”,se poate masura inaltimea cladirii in functie de variatia “g”.
Examinatorul solicita o alta solutie, si atrage atentia studentului ca este ultima sa sansa.
Raspuns 4:
-Solutia pe care o asteptati de la mine banuiesc ca este masurarea presiunii la sol si pe cladire, presiune care variaza cu inaltimea si determinarea inaltimii cladirii in functie de variatia de presiune. Dar aceasta este o solutie de-a dreptul plicticoasa, de aceea va mai propun una:
Raspuns 5:
SE POATE PROPUNE ADMINISTRATORULUI CLADIRII UN TARG AVANTAJOS: “Imi puteti spune in schimbul acestui frumos barometru care este inaltimea cladirii?…”
Studentul a fost Niels Bohr, singurul absolvent al Universitatii din Copenhaga laureat al premiului Nobel!
In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul.. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.
La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma.
Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese “Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui”. Profesoara din clasa a 2-a scrisese “Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea” Profesoara din clasa a 3-a scrisese “Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva” Profesoara dintr-a 4-a a scris “Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei”
De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti.
Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune “Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama“.
Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.
Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.
Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse.
Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.
Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori.
Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.
S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche “Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva.” Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi “Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine.”
MORALA: Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).
A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor. Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse: - Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea. Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. Mezina , frunza rea si neascultatoare dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i: - Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil … - Ce-ar fi sa-l intreb “cum e toamna?”, isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse: - Batranule unchi, ce este toamna? - Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, incepe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea culoarea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea. Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se asezau frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei. Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.
Sursa...Cabinet individual de psihologie,psiholog dr.Aurelia Moraru
"Pai cum asa? Tu nu ai vazut ce e afara? Ce trist e cerul? Cat e de mohorat?"
"Ei si ce daca zambesc? Nu mai vreau sa ma gandesc la ploaie ca fiind mohorata. Nu mai vreau ca norii negri sa imi inoureze cerul inimii mele. Vreau sa ii simt altfel. Stiu doar ca dincolo de ei e tot cerul senin. Se mai ascunde si el. Mai are nevoie de pauza."
"Dar nu stii? Vine toamna. Semnele sunt clare."
"Sa vina! Anul asta nu ma mai supara. Vara a avut farmecul ei, insa a trecut pe langa mine uitand sa imi aduca, de exemplu..., si iubirea in suflet."
"Hi hi, fii serios! Tu crezi ca o sa vina Cupidon toamna cand toata vara nu ti-a raspuns la chemari?"
"O sa vina! Stiu din surse sigure ca a fost in concediu. I-a mers bine in primavara si a luat si el o pauza. L-a vazut cineva la mare. Statea la o bere sub o umbreluta. Era relaxat. Si nu avea nici arcul nici tolba cu sageti."
"Nu are cum! Cupidon sa stea somer la mare? Vara?"
"Pai... acolo toate se intampla de la sine. Nu ai nevoie sa iti fie vreun zeu al iubirii prin zona.In plus, as putea sa iti garantez ca a fost vazut la Vama Veche."
"Da, asa e, asta e farmecul marii si e la fel de puternic precum sageata Micutului. Dar toamna? Nimic bun nu se intampla toamna..."
"Ei cum sa spui asa ceva? Toamna e un sentiment aparte. In ciuda vremii care e din ce in ce mai rece, in ciuda frunzelor galbene care sunt mereu in bataia vantului, lasand copacii golasi. Toamna nu stinge sclipirea din inima oamenilor, ci doar o pregateste sa renasca mai tarziu. Fiecare frunza galbena care cade sadeste in sufletul nostru un mugur de voie buna, un sentiment de iubire si o raza de speranta. "
"Acum te inteleg..."
"De aceea zambesc. Nu transform vara intr-o amintire razbunandu-ma pe toamna care vine. Zambetul si voia buna tin de inima ta, anotimpul e doar un paravan care iti permite uneori sa te ascunzi de ceea ce nu ai curaj sa crezi."
"Asa e! Sa vina toamna... da! Vreau si eu sa zambesc!"
Sunt anumite adevaruri cu care ne-am obisnuit si pe care nu mai facem nici un efort, daca nu de a le contesta, macar de a le demonstra intr-un anumit fel. Unele sunt simple, cum ar fi ca doi si cu doi fac patru, altele sunt adevaruri pe care ni le inducem despre propria viata, si trec dincolo de sferele matematicii. Un astfel de fals titlu l-ar putea purta chiar rutina zilnica, nu atat fizica, cat si cea mentala.
Cu toate acestea, simtim cateodata impulsul nebuniei, acel donquijotism de care prea rar ne facem vinovati. Citim sau auzim la tot pasul cugetari privitor la faptul ca ne lipseste curajul de a crede in ceva, nu neaparat de a si infaptui. Ramanem doar cu cititul, doar cu auzitul, si poate din cand in cand repetam acelasi lucru: ne lipseste curajul. Daca cineva ar sta pe linia ferata spunand ca doi si cu doi fac trei, probabil am zambi si l-am privi in parte cu ingaduinta, in parte cu mila. Si poate cu putina admiratie. Dar toti am “sti” ca doi si cu doi fac patru.
Si chiar daca fac patru, ce importanta are? Pentru ca nu influenteaza cu nimic. Daca ar face trei, stim ca macar pentru cineva conteaza, ca acel fapt, si nu altul, pune pe cineva in miscare. Atunci, care dintre rezultate e cel bun?
Ne formam o matematica a vietii in care suntem mai preocupati de a demonstra ce e corect si ce nu, incat uitam ca nu avem ce demonstra, ca din nesiguranta nu iesi cu rezultate, ci crezand in ceva. Insa credintei ii lipseste “matematica”.
Suntem prea rationali pentru a lupta cu morile de vant, insa ne lipseste si ceea ce le-ar putea crea. Eliminam o piedica, un risc am putea spune, dar Don Quijote reprezinta mai mult de atat. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie ea si ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic.
Convingerea reprezinta un adevar, chiar daca este cat se poate de personal, chiar daca nu anima decat o persoana din o mie. Dar cine poate sti?
Daca poti sa crezi pentru o clipa ca doi si cu doi fac trei, atunci poti sa-ti dai seama si ca nu exista “adevar”. Exista doar “adevaruri”. Si, poate, nici ele nu sunt definitive. Se schimba cu varsta.
“Sunt ce sunt astazi si datorita dascalilor pe care i-am avut” – aceasta este sintagma care ar trebui sa ne treaca prin minte atunci cand ne gandim la profesorii care ne-au ajutat sa intelegem din tainele vietii si sa deprindem cunostinte care ne vor ajuta probabil pe tot parcursul vietii. Gradinita, scoala primara, scoala generala, liceu sau scoala profesionala, facultate sau colegiu, studii post-universitare - aproape un sfert din viata fiecaruia inseamna scoala, educatie, invatare. Iar in toate aceste etape ale vietii exista niste oameni care ii stau alaturi copilului, apoi adolescentului si mai apoi tanarului care incepe sa te maturizeze: profesorii. Fie ca se numesc educatori, invatatori, profesori, lectori, asistenti, preparatori sau profesori universitari, acesti oameni ce poarta generic numele de cadre didactice sunt cei care lasa, fiecare in parte, cate o amprenta in formarea tinerilor ce le trec prin maini.
“Nici o profesiune nu cere posesorului ei atata competenta, daruire si umanism ca cea de educator pentru ca in nici una nu se lucreaza cu un material mai pretios, mai complicat si mai sensibil decat este omul in devenire... ancorat in prezent, intrezarind viitorul si sondand dimensiunile posibile ale personalitatii, educatorul instruieste, educa, indeamna, dirijeaza, cultiva si organizeaza, corecteaza, perfectioneaza si evalueaza neincetat procesul formarii si desavarsirii calitatilor necesare omului de maine”, spunea un intelept despre meseria de profesor.Profesorul, asa cum este cunoscuta aceasta meserie pentru societate, este una dintre cele mai vechi ocupatii din lume. Fie ca se numeau maestri, invatatori, mentori sau intelepti, profesorii au avut intotdeauna un statut aparte in societate. Pe vremuri, la sate si in micile orase, invatatorul, preotul si doctorul erau personajele cele mai respectate in comunitate, oamenii de care toata lumea asculta si se rusina, iar tanarul care era luat novice de catre unul dintre acestia era norocosul care va reusi in viata
As vrea sa am puterea soarelui de a zambi, curajul de a fugi desculta prin ploaia de vara si din tot restul vietii. Nu ma grabi viata, mai lasa-ma sa ma bucur de fulgii de ploaie, de stropii de zapada, de mangaierea soarelui. Lasa-ma sa pot sa mai rad de tot ce nu mi s-a intamplat inca, nu-mi maturiza zambetul, caci in lipsa lui nu mai sunt Eu. Nu ma mai lasa sa ma intristez si nu mai turna... daca poti... nisip in clepsidra ta. Lasa-ma sa mai sper ca iubirea ne apartine pana la ultima suflare, noua celor care mai credem inca, in zbor.
Noaptea se ingana cu ziua. Soarele incepe sa rasara... e galben, rece si curat. O data cu el rasare si norocul vietii mele. Voi continua sa traiesc viata ca pe o poveste frumoasa. Ce n-as da sa pot crede din nou in sinceritatea oamenilor... sa ma adun din miile de cioburi sfaramate. O lumina licareste sfielnic in sufletul meu... visele mele sunt ca niste nori albi, se duc, se duc. Ce putin ii trebuie unui om sa fie fericit... cateva cuvinte si sufletul infloreste. In lumea noastra exista atatea bucurii. Dar oamenii, prea orbiti sa le vada, aleg dureri nelamurite... suferinte ce nu merita nici o clipa traite. O scanteie se zbate sa aprinda lumina vietii adevarate si nu reuseste. Mi-e atat de teama de noi suferinti. Am adunat in suflet mii de cuvinte frumoase...
Ce va ramane dupa mine? Ce mostenire de lacrimi pierdute, de iubiri statornice, de vise neimplinite voi lasa timpului, care la randul lui ma va uita? Prin fata ochilor mi se perinda adesea franturi ale bucuriilor si tristetilor traite, amintiri aurolate de timp si uitare... care fac pretul vietii mele. Amintirile isi iau zborul din colivia lor iar eu le inscriu pe cer pana la cea din urma. As vrea sa cern tristetea zilelor in liniste, sa tac impreuna cu ea si sa plang pentru ca nimic din ce a fost trait nu mai poate fi schimbat. Toata viata mea am luptat pentru amintiri. Am impletit din ele ghirlande pentru a regasi mai tarziu caldura unui glas, culoarea unei seri, o mangaiere sau rana unei despartiri. Nu mai suntem decat asteptare... in asteptare, ca sa treaca timpul... insiram amintiri, le aurim pentru ca sa ne facem din ele coliere...
Daca mi-as putea trai din nou viata, M-as fi culcat sa ma odihnesc atunci cind ma simteam rau, in loc sa pretind ca pamintul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi... As fi ars luminarea roz sculptata ca un trandafir, in loc sa o las sa se topeasca in camara.. As fi vorbit mai putin si as fi ascultat mai mult... As fi invitat prieteni la masa chiar daca e o pata pe covor si canapeaua trebuie curatata. As fi mincat pop-corn in camera "buna" si nu mi-as mai fi facut atitea griji din cauza prafului cand cineva vroia sa aprinda focul in semineu. Mi-as fi facut timp sa-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui. N-as fi insistat niciodata sa mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasa de vara, doar pentru ca parul meu a fost proaspat coafat si fixat. As fi stat intinsa pe pajiste cu capul pe iarba. As fi plans si ras mai putin privind televizorul si mai mult privind viata. Dar, cel mai mult, sa am o a doua sansa la viata, as pretui fiecare moment, l-as privi cu adevarat...l-as trai... Nu m-as mai agita atit de mult pentru lucruri meschine si marunte... Nu va faceti griji din cauza celor care nu va simpatizeaza, sau mai mult, n-ar trebui sa va intereseze cine ce face... In schimb, sa pretuim prietenii pe care ii avem si oamenii care ne iubesc Sa ne gandim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat... Si la ceea ce facem in fiecare zi sa ne imbunatatim mintea, trupul, sufletul, emotiile.
A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.
-->